Ale a fost mereu alaturi de mine. M-a ascultat, m-a certat, m-a sfatuit, m-a sprijinit, dar nu m-a lasat niciodata singura sa infrunt ce era mai greu. Ma tinea de mana si imi dadea putere. Simteam ca pot muta muntii din loc, ca pot cladi alaturi de el adevarate fortarete, ca pot cuceri lumea doar daca inchid ochii si imi doresc suficient de mult. Ma simteam de parca aveam de-a face cu un magician. Si eu, ucenicul, abia acum invatam sa folosesc bagheta sau sa prepar potiuni ciudat colorate de care sa ma bucur ca un copil care a descoperit batul si cercul.
De cate ori ma incruntam, Ale era langa mine. Daca tuseam, imi dadea imediat sirop de tuse. Daca imi era foame, Ale imi pregatea repede o feliuta de paine cu “ceva”. Singura problema a lui Ale era ca nu stia sa isi faca singur cafeluta. Si fara cafea, Ale avea dureri de cap. Aici interveneam eu grijulie, si ii faceam lui Ale o cafeluta cu lapte, nu foarte dulce. Aveam grija sa nu pun mai mult de o lingurita de zahar. Ale se stramba caraghios daca era prea dulce.
Am impartit mereu si bune si rele, fara sa ne dam seama ca de fapt, problemele ne-au apropiat poate mai mult decat plimbarile, cadourile si petrecerile.
De ceva vreme insa, muntii stau neclintiti la locul lor, fortaretele nu vor sa mi se mai supuna iar oamenii trec grabiti pe langa mine pe strada…si nici macar nu am batistute la indemana…sunt la Ale toate
