...despre cuvinte

Imi place sa cred ca realitatea se inspira din iubirile pe care le vad in filme. Imi place sa cred ca pentru fiecare persoana, exista o alta care simte la fel, intr-un acord perfect…si imi mai place sa cred ca ele, cuvintele, sunt doar prima forma de exprimare. Dincolo de ele, ne avantam, visam, zburam si nu in ultimul rand, iubim.

Imi plac cuvintele pentru ca sunt calde. La prima vedere par destul de reci si indiferente, de parca ar fi formate exclusiv din litere mari de tipar. Sunt arogante uneori si tare pline de ele. Dar daca ai rabdare sa citesti fiecare litera pe rand, descoperi ca de fapt sunt destul de sensibile. Si dupa ce va imprieteniti, descoperi ca uneori sunt de-a dreptul copilaroase si calde.

Si tot ele sunt tare nehotarate. Le privesc neputincioasa cum isi ordoneaza literele, le las sa se joace sub ochii mei si nu am puterea sa le fac sa se aseze cuminti la locul lor. Formeaza propozitii, apoi se scutura de parca nu le mai place si isi schimba iar ordinea si literele intre ele cu o viteza naucitoare. Abia daca am timp sa citesc primul rand…

Imi plac cuvintele pentru ca ma fac sa plutesc. Imi plac cuvintele pentru ca ma confund cu ele, ma pierd si visez cu ochii deschisi. Imi dau curaj sa ma arunc in necunoscut. Sunt dragalase, sunt unice, sunt ale mele…si atat.

…port-bonheur

Sunt cateodata momente in care intalnim oameni care lasa asupra noastra o amprenta. Nu este vorba despre ceea ce fac. Este vorba mai degraba despre ceea ce spun. Sau pur si simplu exista si atat!

Mi s-a intamplat de cateva ori sa particip la discutii banale despre nimic si sa ma trezesc ca am retinut fara sa vreau, cate o parere despre ceva in aparenta nesemnificativ. Si m-am trezit apoi ca fraza in cauza m-a urmarit peste ani, ba mai mult, am vrut sa mi se intample si mie. Despre lucrurile astea vreau sa scriu astazi. Sau despre oamenii care fara sa-si propuna, iti fac un bine doar pentru ca au trecut prin viata ta, 5 minute, 5 secunde sau doar o clipa. S-au oprit, ti-au spus ceva asa intr-o doara, si te trezesti ca ai avut o revelatie. Cel putin eu asa am simtit: ca cineva mi-a dat un raspuns la o problema pe care nu stiam ca o am, sau despre care nu vroiam sa stiu. Farmecul replicilor astora ciudate este ca vin fara sa le ceri si te fac sa te intrebi naiv cine este persoana din fata ta care ti-a citit atat de bine gandurile.

Revenind la subiect, m-a impresionat zilele trecute parerea unui prieten despre declaratiile de dragoste. Prietenul meu mi-a spus ca ii apreciaza sincer pe cei care au curaj sa spuna “te iubesc”. Pentru ca nu le este teama sa isi deschida sufletul, in ciuda faptului ca ar putea fi raniti. Pentru ca sunt sinceri, cu riscul de a parea “fraieri” sau penibili. Pentru ca nu vor sa fie lasi. Si nu in ultimul rand, pentru ca ceea ce simt este frumos si se daruiesc cu totul. Mie asta mi-a ramas deja in minte.

Si mi-au mai ramas in minte oamenii care au intrat in viata mea, in momente in care aveam nevoie de ei fara sa stiu. Care m-au ajutat sa merg mai departe, fara ca macar sa stie prin ce trec. Oameni care existau si atat. Oameni care mi-au adresat un simplu “buna” care a declansat schimbarea. Simbolic, poate naiv…

“Mi-e teama sa nu te pierd!”

“Stai linistita, nu ma pierzi!”

Port-bonheur si atat…   

...despre dimineti

Am rascolit amintirile, cautand in ele diminetile. Am cautat senzatiile, le-am gasit, le-am pierdut iar, am uitat sa mai caut…am descoperit mirosul, mi-am umplut narile, am tras aer adanc in piept…am inchis ochii si mi-am innodat lacrimile in barbie. Le-am innodat strans, sa nu se dezlege.

Imi plac diminetile. Diminetile sunt frumoase. Mi se pare ca sunt pline de mister si foarte secretoase, pentru ca nu stii niciodata ce te asteapta. Si nici in ruptul capului nu vor sa-ti spuna. Au ele un farmec aparte tocmai pentru ca imi lasa impresia ca azi, va fi mai bine decat ieri.

Imi plac diminetile pentru ca imi dau sperante, pentru ca ma lasa sa fiu cu capul in nori fara sa ma certe, pentru ca sunt cateodata timide si pentru ca de fiecare data vin in tacere, de parca n-ar vrea sa ma deranjeze. Astept fiecare dimineata si ma bucur de ea ca de o revelatie.

Si daca as putea, as pastra diminetile cu mine, le-as tine strans si nu le-as lasa sa mai plece. As avea grija de ele si le-as lua cu mine peste tot…si daca n-ar putea sa mai ramana, mi-ar placea sa pot merge cu ele, in lumea diminetilor. Ma gandesc ca trebuie sa aiba ele un loc al lor, unde isi incarca bateriile…probabil ca acolo, amiezile si serile sunt oprite la intrare, sunt aspru pedepsite si alungate departe.

Ciudata senzatie, pentru ca de cele mai multe ori asociem diminetile cu alarma ceasului. Si cu toate astea, simt ca fiecare dimineata incepe doar pentru mine. Iubesc diminetile, pentru ca sunt sincere, timide si unice. La fel ca primul sarut sau la fel ca primul te iubesc…

Cliseic? Poate...dar simpatic

Circula pe internet si se plimba dintr-un cont de e-mail in altul, o multime de pilde, invataturi, sfaturi si panseuri. Mie mi-a ramas in minte continutul de mai jos:

Cele mai frumoase momente ale vietii


1. Sa te indragostesti

2. Sa razi pana te doare burta

3. Sa-ti asculti cantecul favorit la radio

4. Sa adormi ascultand sunetul ploii

5. Sa iei parte la o discutie interesanta

6. Sa razi de tine

7. Sa te relaxezi printre prieteni

8. Sa razi fara vreun motiv anume

9. Sa auzi,din intamplare, cum te vorbeste cineva de bine

10. Sa privesti un apus de soare

11. Sa asculti o melodie care-ti aduce aminte de o persoana speciala din viata ta

12. Sa vezi fericite persoanele la care tii

13. Sa porti lantisorul persoanei iubite si inca sa-i simti parfumul

14. Sa vizitezi un prieten pe care nu l-ai mai vazut de mult si sa simti ca nu s-a schimbat nimic

15. Sa simti fluturi in stomac cand vezi persoana speciala din viata ta

16. Sa stii ca esti iubit

...despre vise

Imi tin visele inchise intr-o cutie de lemn. Din cand in cand, deschid capacul si le las sa zboare. Se spune despre vise ca este bine sa le urmaresti. Ca trebuie sa fii indraznet si usor naiv sa le urmezi, caci altfel visele se supara pe tine si nu te mai duc nicaieri. Se prea poate.

In zilele lor bune, viselor tare le mai place sa hoinareasca. Sunt zgomotoase, prietenoase si foarte colorate. La inceput, cand ridic capacul, ma privesc nedumerite. Privesc colturile cutiei, apoi afara si iar inauntru si iar afara…parca nu le vine sa creada. Se scutura repede, se aranjeaza si, cat ai clipi, bat din aripile lor lungi, ca de fluturi, si incep sa zboare. La inceput neregulat, fara un scop anume. Se intalnesc apoi si vorbesc in soapta, ca si cum s-ar sfatui in ce directie sa mearga. Si dupa ce s-au hotarat, zboara impreuna, incercand sa ma convinga sa le urmez.

Daca ma impotrivesc, devin tare suparacioase. Se intorc resemnate in cutia lor, fara sa spuna nimic, si se aseaza ordonat unul dupa altul. Dar daca aleg sa merg cu ele, ma iau de mana si sunt dintr-o data foarte prietenoase si calde.

Am observat ca ele, visele, au un traseu care seamana tare bine cu cochiliile de melc. Te fac sa te pierzi in spirale si rotocoale, sa te afunzi in intuneric sau dimpotriva, sa cauti lumina, raze, soare, apa, efervescenta, mai mult spatiu…

Sfarsit?

Un nou inceput?