Imi tin visele inchise intr-o cutie de lemn. Din cand in cand, deschid capacul si le las sa zboare. Se spune despre vise ca este bine sa le urmaresti. Ca trebuie sa fii indraznet si usor naiv sa le urmezi, caci altfel visele se supara pe tine si nu te mai duc nicaieri. Se prea poate.
In zilele lor bune, viselor tare le mai place sa hoinareasca. Sunt zgomotoase, prietenoase si foarte colorate. La inceput, cand ridic capacul, ma privesc nedumerite. Privesc colturile cutiei, apoi afara si iar inauntru si iar afara…parca nu le vine sa creada. Se scutura repede, se aranjeaza si, cat ai clipi, bat din aripile lor lungi, ca de fluturi, si incep sa zboare. La inceput neregulat, fara un scop anume. Se intalnesc apoi si vorbesc in soapta, ca si cum s-ar sfatui in ce directie sa mearga. Si dupa ce s-au hotarat, zboara impreuna, incercand sa ma convinga sa le urmez.
Daca ma impotrivesc, devin tare suparacioase. Se intorc resemnate in cutia lor, fara sa spuna nimic, si se aseaza ordonat unul dupa altul. Dar daca aleg sa merg cu ele, ma iau de mana si sunt dintr-o data foarte prietenoase si calde.
Am observat ca ele, visele, au un traseu care seamana tare bine cu cochiliile de melc. Te fac sa te pierzi in spirale si rotocoale, sa te afunzi in intuneric sau dimpotriva, sa cauti lumina, raze, soare, apa, efervescenta, mai mult spatiu…
Sfarsit?
Un nou inceput?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu