Am rascolit amintirile, cautand in ele diminetile. Am cautat senzatiile, le-am gasit, le-am pierdut iar, am uitat sa mai caut…am descoperit mirosul, mi-am umplut narile, am tras aer adanc in piept…am inchis ochii si mi-am innodat lacrimile in barbie. Le-am innodat strans, sa nu se dezlege.
Imi plac diminetile. Diminetile sunt frumoase. Mi se pare ca sunt pline de mister si foarte secretoase, pentru ca nu stii niciodata ce te asteapta. Si nici in ruptul capului nu vor sa-ti spuna. Au ele un farmec aparte tocmai pentru ca imi lasa impresia ca azi, va fi mai bine decat ieri.
Imi plac diminetile pentru ca imi dau sperante, pentru ca ma lasa sa fiu cu capul in nori fara sa ma certe, pentru ca sunt cateodata timide si pentru ca de fiecare data vin in tacere, de parca n-ar vrea sa ma deranjeze. Astept fiecare dimineata si ma bucur de ea ca de o revelatie.
Si daca as putea, as pastra diminetile cu mine, le-as tine strans si nu le-as lasa sa mai plece. As avea grija de ele si le-as lua cu mine peste tot…si daca n-ar putea sa mai ramana, mi-ar placea sa pot merge cu ele, in lumea diminetilor. Ma gandesc ca trebuie sa aiba ele un loc al lor, unde isi incarca bateriile…probabil ca acolo, amiezile si serile sunt oprite la intrare, sunt aspru pedepsite si alungate departe.
Ciudata senzatie, pentru ca de cele mai multe ori asociem diminetile cu alarma ceasului. Si cu toate astea, simt ca fiecare dimineata incepe doar pentru mine. Iubesc diminetile, pentru ca sunt sincere, timide si unice. La fel ca primul sarut sau la fel ca primul te iubesc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu