Nassima

Am intalnit-o pe Nassi acum cativa ani si spre deosebire de mine parea o fire destul de sensibila. Calda, prietenoasa, Nassi a reusit sa ma convinga sa cred in adevarurile ei de-a pururi copilaresti, rostite precum un crez, cu o naivitate si o insufletire pe care nu le mai intalnisem la nimeni pana atunci.

Am descoperit-o apoi in fiecare zi si nu inceta sa ma surprinda de fiecare data. La inceput emotiva, parea ca ascunde secrete numai de ea stiute, pe care simteam ca vrea sa mi le impartaseasca. Am avut rabdare sa o urmaresc atenta de fiecare data cand imi povestea cate ceva. Avea o perceptie aparte despre tot: despre ploaie, despre cuvinte, despre emotii, despre obiectele din jur si despre sentimente.

Intr-un cuvant, ma fascina. Si chiar reusise sa ma convinga de adevarurile ei care pareau ca prindeau viata de fiecare data. Pentru o fiinta atat de fragila, Nassi era extraordinar de convinsa si de convingatoare. Nimic n-o putea scoate din starea ei romantica, cu care reusea  sa ma contamineze de fiecare data.

Imi amintesc ca ea credea in iubire. Era crezul ei cel mai de pret. Credea cu toata fiinta intr-un sentiment unic, pe cat de delicat pe atat de hotarat sa reziste timpului. Iubirea era pentru ea precum aerul, precum apa, hrana pentru suflet cu care ea, Nassi, se confunda. Iubirea o completa, o implinea, o definea si o reprezenta in acelasi timp.

In timp, trebuie sa recunosc ca am neglijat-o pe Nassi. Nu mai aveam timp si nu mai aveam rabdare. Nassima devenise pentru mine o amintire placuta, care ma facea sa zambesc superior cu un sentiment de autosuficienta de fiecare data cand imi revenea in gand.

Prietena draga, te rog sa ma ierti. Te rog sa-mi ierti superficialitatea si sarcasmul. Promit sa ne revedem curand, daca vrei si tu…si te rog spune-mi pana atunci, ceva frumos, despre orice…

A bientot…