...despre dimineti

Am rascolit amintirile, cautand in ele diminetile. Am cautat senzatiile, le-am gasit, le-am pierdut iar, am uitat sa mai caut…am descoperit mirosul, mi-am umplut narile, am tras aer adanc in piept…am inchis ochii si mi-am innodat lacrimile in barbie. Le-am innodat strans, sa nu se dezlege.

Imi plac diminetile. Diminetile sunt frumoase. Mi se pare ca sunt pline de mister si foarte secretoase, pentru ca nu stii niciodata ce te asteapta. Si nici in ruptul capului nu vor sa-ti spuna. Au ele un farmec aparte tocmai pentru ca imi lasa impresia ca azi, va fi mai bine decat ieri.

Imi plac diminetile pentru ca imi dau sperante, pentru ca ma lasa sa fiu cu capul in nori fara sa ma certe, pentru ca sunt cateodata timide si pentru ca de fiecare data vin in tacere, de parca n-ar vrea sa ma deranjeze. Astept fiecare dimineata si ma bucur de ea ca de o revelatie.

Si daca as putea, as pastra diminetile cu mine, le-as tine strans si nu le-as lasa sa mai plece. As avea grija de ele si le-as lua cu mine peste tot…si daca n-ar putea sa mai ramana, mi-ar placea sa pot merge cu ele, in lumea diminetilor. Ma gandesc ca trebuie sa aiba ele un loc al lor, unde isi incarca bateriile…probabil ca acolo, amiezile si serile sunt oprite la intrare, sunt aspru pedepsite si alungate departe.

Ciudata senzatie, pentru ca de cele mai multe ori asociem diminetile cu alarma ceasului. Si cu toate astea, simt ca fiecare dimineata incepe doar pentru mine. Iubesc diminetile, pentru ca sunt sincere, timide si unice. La fel ca primul sarut sau la fel ca primul te iubesc…

Cliseic? Poate...dar simpatic

Circula pe internet si se plimba dintr-un cont de e-mail in altul, o multime de pilde, invataturi, sfaturi si panseuri. Mie mi-a ramas in minte continutul de mai jos:

Cele mai frumoase momente ale vietii


1. Sa te indragostesti

2. Sa razi pana te doare burta

3. Sa-ti asculti cantecul favorit la radio

4. Sa adormi ascultand sunetul ploii

5. Sa iei parte la o discutie interesanta

6. Sa razi de tine

7. Sa te relaxezi printre prieteni

8. Sa razi fara vreun motiv anume

9. Sa auzi,din intamplare, cum te vorbeste cineva de bine

10. Sa privesti un apus de soare

11. Sa asculti o melodie care-ti aduce aminte de o persoana speciala din viata ta

12. Sa vezi fericite persoanele la care tii

13. Sa porti lantisorul persoanei iubite si inca sa-i simti parfumul

14. Sa vizitezi un prieten pe care nu l-ai mai vazut de mult si sa simti ca nu s-a schimbat nimic

15. Sa simti fluturi in stomac cand vezi persoana speciala din viata ta

16. Sa stii ca esti iubit

...despre vise

Imi tin visele inchise intr-o cutie de lemn. Din cand in cand, deschid capacul si le las sa zboare. Se spune despre vise ca este bine sa le urmaresti. Ca trebuie sa fii indraznet si usor naiv sa le urmezi, caci altfel visele se supara pe tine si nu te mai duc nicaieri. Se prea poate.

In zilele lor bune, viselor tare le mai place sa hoinareasca. Sunt zgomotoase, prietenoase si foarte colorate. La inceput, cand ridic capacul, ma privesc nedumerite. Privesc colturile cutiei, apoi afara si iar inauntru si iar afara…parca nu le vine sa creada. Se scutura repede, se aranjeaza si, cat ai clipi, bat din aripile lor lungi, ca de fluturi, si incep sa zboare. La inceput neregulat, fara un scop anume. Se intalnesc apoi si vorbesc in soapta, ca si cum s-ar sfatui in ce directie sa mearga. Si dupa ce s-au hotarat, zboara impreuna, incercand sa ma convinga sa le urmez.

Daca ma impotrivesc, devin tare suparacioase. Se intorc resemnate in cutia lor, fara sa spuna nimic, si se aseaza ordonat unul dupa altul. Dar daca aleg sa merg cu ele, ma iau de mana si sunt dintr-o data foarte prietenoase si calde.

Am observat ca ele, visele, au un traseu care seamana tare bine cu cochiliile de melc. Te fac sa te pierzi in spirale si rotocoale, sa te afunzi in intuneric sau dimpotriva, sa cauti lumina, raze, soare, apa, efervescenta, mai mult spatiu…

Sfarsit?

Un nou inceput?

“Ale”

Ale a fost mereu alaturi de mine. M-a ascultat, m-a certat, m-a sfatuit, m-a sprijinit, dar nu m-a lasat niciodata singura sa infrunt ce era mai greu. Ma tinea de mana si imi dadea putere. Simteam ca pot muta muntii din loc, ca pot cladi alaturi de el adevarate fortarete, ca pot cuceri lumea doar daca inchid ochii si imi doresc suficient de mult. Ma simteam de parca aveam de-a face cu un magician. Si eu, ucenicul, abia acum invatam sa folosesc bagheta sau sa prepar potiuni ciudat colorate de care sa ma bucur ca un copil care a descoperit batul si cercul.

De cate ori ma incruntam, Ale era langa mine. Daca tuseam, imi dadea imediat sirop de tuse. Daca imi era foame, Ale imi pregatea repede o feliuta de paine cu “ceva”. Singura problema a lui Ale era ca nu stia sa isi faca singur cafeluta. Si fara cafea, Ale avea dureri de cap. Aici interveneam eu grijulie, si ii faceam lui Ale o cafeluta cu lapte, nu foarte dulce. Aveam grija sa nu pun mai mult de o lingurita de zahar. Ale se stramba caraghios daca era prea dulce.

Am impartit mereu si bune si rele, fara sa ne dam seama ca de fapt, problemele ne-au apropiat poate mai mult decat plimbarile, cadourile si petrecerile.

De ceva vreme insa, muntii stau neclintiti la locul lor, fortaretele nu vor sa mi se mai supuna iar oamenii trec grabiti pe langa mine pe strada…si nici macar nu am batistute la indemana…sunt la Ale toate

...despre curaj

Curajul este un domn cateodata plictisitor. Se spune despre el ca pe ascuns este prieten cu doamna Frica. Ba mai mult, au o relatie destul de nabadaioasa: ba se cearta si se vorbesc de rau, ba se impaca si ii gasesti in parc pe o banca sau la o terasa sorbind un ceai.

El, domnul Curaj, este pe de alta parte foarte prezentabil. Gasesc ca este cam intre doua varste, desi el n-ar recunoaste treaba asta nici in ruptul capului. “Ai imbatranit?” l-am intrebat intr-o doara cand ne-am intalnit. Mi-a raspuns, in aparenta foarte sigur, ca nu. Parca se temea sa recunoasca…cine stie?

Tot el, domnul Curaj, se da din cand in cand mare. I-a ajuns la urechi ca fara el nu se poate, ca trebuie sa fii prieten cu el ca sa poti ajunge ici sau colo. Se prea poate sa aiba dreptate. Un lucru stiu insa sigur: domnul Curaj, asa suparacios cum este uneori, se poate transforma in cel mai bun prieten. Si daca nu tii cont de toanele lui, te insosteste peste tot pe unde ai nevoie, nu fara sa-ti spuna la sfarsit: “Vezi? Ti-am spus eu!” 

…despre frica

Frica este o doamna total lipsita de toleranta si incredibil de sacaitoare. Am cunoscut-o inca din primii ani de viata, desi nu imi amintesc exact daca s-a recomandat chiar de la inceputul primei noastre intalniri. Nu a fost chiar una dintre cele mai placute intrevederi, doamna Frica fiind foarte distanta.

Imi amintesc si cum era imbracata: destul de sobru pentru o doamna intre doua varste. Purta o rochie lunga neagra cu o vestuta pe deasupra si o umbrela cu maner ros care ii servea drept baston. Ciudat, nu? Pentru o doamna cu asa o reputatie, Frica era destul de sifonata. Parea chiar ingandurata iar eu eram mult prea mica pentru a-i trezi interesul. Am schimbat cateva cuvinte si atat…

Pe masura ce am crescut, m-am reintalnit cu ea si o gaseam schimbata de fiecare data. Hainele erau aceleasi, la fel de sifonate inspre poale dar nimic altceva nu iesea in evidenta. Doamna insa se schimbase. Avea momente in care radea zgomotos si rostea cuvintele clar si raspicat. Alteori insa, doamna era palida, abatuta, statea cu mine cateva momente si pleca fara sa isi ia ramas bun….ce pot sa spun? Ciudata aparitie!

Si cu toate acestea inca ne mai intalnim. Ne leaga multe amintiri si oricat as incerca sa evit orice intrevedere, doamna apare atunci cand ma astept mai putin. Cateodata petrecem impreuna minute bune, cateodata imi da doar un telefon de curtoazie. Si imi spune doar atat: “Asculta draga mea, eram curioasa… cum iti mai merge?” Si incheie aproape orice discutie cu: “Pe data viitoare cheri! Sunt foarte ocupata, dar promit sa nu te uit!” Deh, este o doamna de moda veche, cu studii la pension.

Asadar, pe data viitoare stimata doamna. La revedere! ...intre timp mi-am schimbat numarul de telefon :P

...despre muze

Imi era dor sa scriu. Au trecut aproape 8 luni de cand am scris ultima oara. Si acum parca imi caut gandurile: oare ce-as avea de spus? Sa mai vorbesc despre singuratate? Nu mai am inspiratie. Sa mai vorbesc despre iubiri neimpartasite? Nu mai e cazul.

Si cu toate astea parca mi-a mai ramas ceva neclarificat. Sa vorbesc despre mine…despre ce imi place si ce nu, despre cine cred ca sunt si despre ce nu imi place sa vad in jur…hmmm, patetic

Voi vorbi asadar despre muze. Ca ele ne inspira deja stie toata lumea. Ca au un rol bine definit in tot procesul de creatie, asta este iar un lucru stiut. Dar ca muzele sunt posesive putini stiu sau dupa caz, putini recunosc.

Muzelor le place sa fie in centrul atentiei. Si le mai place sa se invaluie in mister, stiut fiind faptul ca o muza fara secrete nu este altceva decat o alta reduta cucerita in cele din uma si care, ca orice cucerire, nu mai poate ascunde dincolo de porti mai nimic: pentru ca ele sunt deschise.

Si mi-ar placea sa mai spun despre muze ca sunt egoiste, ca se gandesc doar la ele, ca nu ne lasa in pace si ca sunt sacaitoare.

Si uite asa, din doua-trei randuri cat am reusit sa scriu, in mare parte am vorbit muzele de rau. Sa-mi fie rusine!...sau sa le fie lor de fiecare data cand ne bantuie:)