rafuiala

Probabil ca intr-o lume imaginara perfecta, lucrurile se aseaza intotdeauna asa cum trebuie, adica la locul lor. Probabil ca in aceleasi conditii uitam de tot ce este urat si superficial si preferam frumosul ca singura forma admisa.

Cu toate astea, perfectiunea nu este decat un deziderat spre care tindem si nu o stare de fapt. Sa nu uitam ca oricat ne-am dori, lucrurile nu se schimba dintr-o data. Sa nu uitam ca sunt si lucruri al caror farmec este acela ca nu se pot schimba. Si sa nu uitam ca notiunea de frumos, nu este decat una subiectiva, alimentata de comparatiile inerente cu evenimente neplacute, scoase din cand in cand de la naftalina. Iar amintirile, cu rolul lor frumos de a ne pastra nostalgici, rascolesc cateodata cu intentia clara de a ne face sa ne incruntam.

Nu ma gandesc decat ca din maldarul de amintiri care au revenit acum, o parte trebuie stearsa. Exact partea care nu ma indeamna sa fiu nostalgica. Partea care ma sperie din cand in cand si care ma impiedica sa merg mai departe, sa visez chiar si cu ochii deschisi ca maine poate fi mai bine, in nici un caz la fel...

nesiguranta

De multe ori ma gandesc cum le potriveste timpul pe toate. Si cum probleme ce par a nu se mai sfarsi isi gasesc la un moment dat o rezolvare: banala, puerila, la indemana. Si ma gandesc atunci cat e de simplu si ma intreb la ce bun atatea framantari. Probabil ca au rolul lor. Probabil ca fara ele nu s-ar numi ca simtim. Probabil …

Si dupa un moment de ragaz, in care simturile si trairile se odihnesc nestingherite, apar alte provocari. Alte intrebari fara raspuns, alte framantari, noi motive de ingrijorare.

Si intre ele, pauza de respiro, momentele de echilibru, de liniste, de contemplare.

Probabil ca toate au un curs ciclic. Probabil ca asa trebuie sa fie, ca sa putem spune ca traim. Poate ca altfel viata ar parea anosta si lipsita de culoare. Daca toate ar merge bine, n-am avea criterii de comparatie. Iar incercarile, ca sa privim partea plina a paharului, ne calesc pana la refuz.

Cat despre solutiile salvatoare, ei bine, apar de unde nici nu te astepti exact atunci cand te astepti mai putin. Sa ne pastram asadar optimismul sau sa ramanem precauti? Sau sa le incercam pe amandoua? Si pana la urma, trairile astea sunt bune la ceva?

...ganduri

Gandurile sunt obisnuite sa hoinareasca. Se mai opresc din cand in cand sa-si traga sufletul, dupa care pornesc iarasi la drum. Sunt convinse ca orice oprire este menita doar pentru un strop de odihna si nimic altceva.

Gandurile se mai si sperie uneori. Si din acest motiv, au mai tot timpul la ele o carapace facuta special pentru ganduri. Acolo se refugiaza cand vor sa se ascunda de lume, cand vor sa se regaseasca sau cand vor sa se refaca.

…si in acelasi timp gandurilor le place tare mult sa zboare, stiut fiind ca sunt singurele care pot ajunge oriunde cat ai clipi. Nu sunt arogante din cauza asta. Sunt doar foarte independente. Desi pot ajunge atat de repede atat de departe, le este greu sa se intoarca de unde au plecat. Prefera sa alunece spre cai necunoscute, mereu aiurea, mereu departe si din cand in cand sa se aplece usor pentru a mai descreti o frunte.

Si poate cel mai important atribut al lor: poarta cu ele amintiri. Ne leaga de trecut pentru a ne putea regasi in momente de incertitudine.

In acelasi timp ne indeamna sa visam. Ne calauzesc pe cai neumblate, fiind uneori singurele alaturi de noi. Mereu in preajma, dar niciodata statornice. Sa existe oare o constanta in ganduri? Poate atunci cand credem in vise si urmarim cu atentie fiecare pas spre realizarea lor. In rest? Gandurile zboara si asa trebuie sa fie.

Imi este un pic somn si numai ziua asta innorata e de vina. Sa ne gandim la o ceasca mare de cafea. O ceasca mare cu 2 torti (Serios ca exista. Se gaseste la o cafenea tare draguta in Piata Romana). Iar simbolistica nu e deloc de neglijat...

Ma gandesc cum poate schimba o ceasca de cafea o zi banala. Cum poate s-o transforme intr-o zi placuta, in ciuda copertinei de nori. Desi pare rezultatul unei ecuatii complicate, nu este. Totul e simplu. Chiar si pentru cei care sufera de meteorosensibilitate...greu cuvant, cu implicatii si mai greoaie.

Ce ne face sa zambim atunci cand este innorat? Ei bine, imaginea cestii de cafea cu 2 torti. Functioneaza chiar mai bine decat cititul in zat. In comparatie cu el, ceasca asta lasa loc pentru neprevazut, da nastere la scenarii si ne incurajeaza sa visam. Stiu, in detrimentul momentelor in care trebuie sa fim sobri. In detrimentul momentelor de seriozitate acuta sau chiar cronica. In detrimentul maturitatii impuse.

Hei, voi, ganduri serioase! Sunteti coplesitoare si insistente! V-as ruga sa fiti mai decente. V-as ruga sa-mi dati timp pentru mine...timp pentru a simti gustul aromat al cafelei sorbite cu nesat dintr-o ceasca cu 2 torti...

Nu ma pot desparti de voi, pentru ca ma aduceti cu picioarele pe pamant. Dar va pot cere, un moment doar al meu. Un moment in care sa ma regasesc...un moment in care sa fim doar eu si ceasca magica...de cafea.

Sa revenim la normal? Dar care ii sunt limitele?
Sa ne apucam de povestit. Dar pe cine intereseaza?
Sa plangem incet. Dar pentru cine?...si atunci sa lasam ploaia sa vorbeasca pentru noi. O ploaie repede ca de vara. Hotarata, imprevizibila, pusa pe curatat.
S-a oprit.
Aerul este mai proaspat. Pacat ca strazile sunt acum mai murdare. Ai zice ca ploaia asta ar fi trebuit sa stearga tot, nu sa lase in urma, neclintite, aceleasi gunoaie. De data asta m-a luat prin surprindere.
- Chiar nu poti sa duci cu tine tot? chiar nu poti sa cureti nimic? Chiar trebuie sa le lasi pe toate asa cum le-ai gasit? E ca in bancul ala stupid cu tricoul cu Metallica, descoperit dupa o sapuneala zdravana. Am insistat, pentru ca nu mi s-a parut corect. Si pentru ca n-am primit nici un raspuns, m-am incapatanat si am tot repetat intrebarile.
Degeaba.
A plecat ploaia, mi-au ramas intrebarile. Tot fara raspuns. Cu toate astea parca un pic mai cuminti. Mai asezate, mai domoale, mai retinute. Stiau la fel de bine ca si mine ca raspunsurile lor vor veni tarziu...atunci cand nu vor mai conta…atunci cand nimeni nu va mai avea nevoie de ele…atunci cand nimeni nu va mai intreba.

despre emotii

Cateodata lucrurile par atat de complicate…si ce usor ar fi sa putem gasi de fiecare data cuvintele de care avem nevoie pentru a exprima ceea ce simtim. Sau pentru a opri de la bun inceput orice pornire patimasa…probabil ca secretul imbinarii cuvintelor sta undeva acolo bine ascuns.

Iar secretul emotiilor, se ascunde si el undeva in noi, aparand de fiecare data neinvitat. Uneori e frumos, pt ca e pueril, tandru, gingas, patimas si naucitor. Iar alteori e apasator si dureros de imprevizibil.

Cert este ca ne ferim de emotii pentru ca ne fac sa parem slabi. In realitate ne fac doar sa parem umani. Totul se rezuma la interpretare. Si in acelasi timp porneste din obisnuinta. Obisnuinta de a ne preface ca suntem mai duri, mai rezistenti la intemperiile sentimentale, mai reci si mai calculati.

Sa lasam timpul sa zboare, sa-si faca de cap. Sa nu-l oprim, sa-i numaram doar secundele. Se stie ca trec repede atunci cand furati de val, nu le mai tinem socoteala. Se stie si ca trec greu exact atunci cand avem cea mai mare nevoie sa treaca mai repede. Ce curios…oare emotiile astea stiu prin ce trecem?

despre schimbare

Intr-o lume in care toti se grabesc, se intampla sa intalnesti pe cineva, care pentru moment, merge la fel de incet ca si tine. Te asteapta, te cheama si te convinge usor ca nu toata lumea e grabita, ca oamenii inca se mai opresc sa se bucure de nimicuri si ca toata graba asta nu este de fapt decat o goana nebuna dupa nimic.

In incercarea de a sfida timpul, suntem mereu pe fuga. Iar in incercarea de a sfida normalul, facem de multe ori alegeri gresite. Doar pentru a parea iesiti din tipare, unici, eventual de referinta. Uitam ca toate drumurile duc la Roma. Uitam ca cei care au pasit inaintea noastra prin acele locuri nu le-au abandonat degeaba. Cu toate astea ne ambitionam si sfidam. Punem deoparte pantofii cu care am calcat in gol, pentru ca ne-au purtat ghinion. Cumparam altii noi de promenada si ii etalam cu mandrie pe cai neumblate, crezand orbeste ca la vremuri noi se preteaza oameni noi. Consideram ca schimbarea aduce vesti bune si ne indepartam de fond. Uitam de unde am plecat sau de ce si cautam neincetat himere.

Ne regasim intr-un tarziu sleiti de puteri, in acelasi loc din care am plecat. Si goana nebuna si sfidarea ne par acum indepartate. Zambim cand ne aducem aminte sau ne incruntam, de la caz la caz. Si nastem apoi povete care sa umble, asa cum am umblat noi candva si care sa spuna in locul nostru mai multe despre noi. Suntem mai invatati acum, obositi de atatea descoperiri, orbiti de reusite si incercati de esecuri. Tragem linie si adunam motivele pentru care am sfidat, din care scadem pasii calcati alaturi. Rezultatul? Ne-am intors de unde am plecat. Atunci de ce am mai plecat? Pai simplu: daca n-am fi facut-o, n-am fi avut acum atatea criterii de comparatie. Ne-am fi raportat la mai putin si am fi dorit deci mai putin. Am pornit cautand schimbarea si cand am gasit-o am concluzionat ca nu ni se potriveste. Ne-am intors smeriti aceiasi, dar mai bogati; mai incercati, mai intelepti, mai intelegatori … si mai putin grabiti.

10 motive pentru care unii se cred Dumnezeu

1. pentru ca le stiu pe toate
2. ca o consecinta, au intotdeauna raspuns la problemele altora
3. pentru ca se sacrifica intotdeauna pentru binele si bunastarea aproapelui
4. pentru ca indiferent de specializare, au veleitati de psiholog
5. pentru ca au un infailibil spirit de observatie
6. pentru ca nu gresesc niciodata; ei gandesc lucrurile diferit
7. pentru ca tot ceea ce fac trebuie apreciat ca atare
8. pentru ca sunt singurii care pot face oamenii sa se simta mai bine
9. pentru ca sfaturile lor sunt la fel de pretioase ca decalogul
10. pentru ca stiu de la bun inceput cum vor decurge lucrurile (pe baza punctelor de la 1-9 mentionate anterior)
    

Si ma intreb: Cam cat de mare trebuie sa fie frustrarea cand intervii nepoftit in viata altora incercand sa faci ordine dupa regulile proprii? Si cu ce drept ii judeci pe altii raportandu-te la standardele personale? Observ ca din ce in ce mai multi uita de bunul simt! Si toate astea de la un acerb spirit de competitie generat candva de frustrarea ca nu te baga nimeni in seama. Concluzia: unele caractere aparent puternice au fundatia subreda!

Sunt de parere ca viitorul ni-l hotaram singuri. Pentru ca cea mai sanatoasa atitudine e cea in care asculti pe toata lumea si iei de la fiecare exact ce ti se potriveste…parerea mea

neintelegere

am fost acuzata ca sunt prea agresiva. si nu era vorba catusi de putin despre inclinatia spre violenta fizica. era vorba despre fire. si din acel moment oamenii mi s-au parut atat de superficiali... traiesc doar pentru ei si eticheteaza cu usurinta. in acelasi timp le convine ca sarcinile pe care sunt prea neputinciosi sa si le asume sa fie puse in carca altcuiva. si atunci cel care le preia este catalogat drept agresiv. nimic mai neadevarat as putea eu spune....si tare trist, intr-o zi atat de insorita...

curatenie de primavara

Toata lumea a facut curat de sarbatori. Ma rog, mai toata lumea. Si pentru ca atunci cand vin sarbatorile eu ma cam plimb asa ca tiganul cu cortul, am hotarat anul asta sa fac singura curat acolo unde pot. Mi-am pregatit bine si o lista, ca sa nu cumva sa uit cate ceva. Am inceput cu amintirile vechi despre sarbatori. Pe ele le-am spalat bine si am pus si un capacel de balsam. In negura timpului s-au mai deteriorat pe ici pe colo, dar am avut eu grija ca ce a mai ramas sa para proaspat.

Apoi mi-am ordonat bine, bine, gandurile de acum. Le-am lasat mai intai sa zboare, asa cum zboara praful cand scuturi. Si dupa ce au zburdat in voie, le-am lasat sa se aseze singure-singurele unde au chef. Eu doar le-am impaturit frumos pentru ca atunci cand voi avea nevoie din nou de vreunul sa nu dureze prea mult sa-l gasesc.

Urmatoarele pe lista au fost dorintele. Pe ele le-am inramat fara intentia prealabila de a le pune pe perete. M-am gandit ca oriunde ar sta, e suficient sa stiu eu de ele. Le pot vedea, imi pot stabili prioritatile in functie de ele…si cam atat.

Si mai pe la sfarsit am tras asa o linie si am contabilizat ca o gospodina care inventariaza borcanele cu dulceata si muraturi, lista de cunostinte: familie, prieteni, colegi, amici.

Am observat ca lista mea s-a schimbat un pic fata de anul trecut. Si daca initial m-am intristat, ulterior am ajuns la concluzia ca poate conservantul meu n-a fost de cea mai buna calitate. Nu-i nimic. Asa si trebuie sa fie. Am gasit pe undeva prin spatele camarii niste borcanele mici si prafuite. Pe vremea cand le-am pregatit, nici nu se gasea pe piata conservant ca acum. Si totusi au rezistat.

Am gasit puse bine in fata niste borcane mari, sterse de praf de curand. Din pacate ce era inauntru se alterase. Si cata grija am avut de ele…

Si cu un ultim efort am reorganizat camara. Am aruncat borcanele mari cu continut alterat. Nu-mi mai foloseau la nimic. Am pus apoi borcanele mici in fata. Ce bine le sta! Iar continutul se pastreaza de la sine, fara conservant. Sunt tare mandra de ele! Nu stiu cand voi mai avea timp pentru asa o curatenie generala; poate de Craciun.

Pana una alta, sunt multumita cu ce-am aranjat acum. Sper sa fie de bun augur. Si nici macar n-am citit vreo revista de Feng Shui.

despre prostie

Oamenii si mastile lor reprezinta deja un subiect indelung dezbatut nu numai de catre psihologi. Probabil ca in incercarea de a arata cine suntem de fapt ne zbatem intre a copia, a ignora si a avea in sfarsit initiativa!

Ce ne impinge sa fim atat de diferiti de la o zi la alta? Si de unde pana unde dorinta asta de a renunta la propria persoana pentru a copia ce ni se pare ca face altul mai bine? De ce trebuie neaparat sa fie altul mai bun?

Cred ca totul porneste de la complexul de inferioritate. Ala care nu ne lasa sa dormim bine peste noapte si care parca ne sopteste necontenit: “Celalalt e mai bun!... S-a descurcat mai bine!... Se imbraca mai bine!... Arata mai bine! etc“

Am intalnit si oameni constienti de nivelul lor. Atat de constienti incat s-au saturat sa se tot simta prost si au inceput sa se minta! Si azi asa, maine-asa, pana cand au reusit sa se convinga ca pot mai mult! Rezultatul este, bineinteles, un dezastru.

Si am si un exemplu prin preajma: o tentativa de barbat efeminat, cu sclipiri rare ale mintii, care refuza progresele IT pentru ca sunt in engleza si care crede ca respectul se cumpara la un pret de nimic.

… un mascarici provincial cu apucaturi lacome si garderoba avangardista. Un om care crede ca barbatia se masoara in nr de minute-rezistenta iar faima in valoarea bonurilor de casa de la magazinele de imbracaminte.

… un manelist convins dar “stilat” pentru ca ghiulul nu i se potriveste; un ratacit printre atatea optiuni, un speriat de progres si de normele elementare de gramatica

... si lista poate sa continue…dar pana cand?

prietena mea

Ieri nu stiam despre ce sa scriu, goear se incarca greu iar pe youtube nu gaseam nimic sa se potriveasca cu starea mea de spirit. Asa ca am renuntat la postul de ieri care o sa stea mult si bine in draft pentru ca inca mi se mai pare ca este penibil. Asa ca m-am razbunat

Azi mi-a venit o idee. Eu n-am vorbit inca despre prietena mea. Ei bine, prietena mea este tare simpatica. Are si un iubit, la fel de simpatic ca si ea si impreuna formeaza un cuplu cum altfel decat "simpatic"?

Ani la rand am tot incercat sa stabilesc exact care dintre fetele cu care ma intalneam la povesti era prietena mea cea mai buna. Si mi se parea un lucru tare greu de hotarat. Era o moda printre adolescenti sa ai "cel mai bun prieten" iar eu nu puteam sa fiu altfel. Cu toate astea, niciodata n-am reusit sa iau o hotarare in sensul asta pana nu demult. Si ma tot intrebam de ce. Pai simplu. Pentru ca in loc sa privesc persoana, eu incadram totul in tipare. Ia sa vedem daca face cum am vazut eu in filmul ala sau am citit in cartea aia sau mi-a povestit nu-stiu-cine ca trebuie sa faca nu-stiu-ce.

Trebuia sa tin cont ca povestea despre mine o scriam eu, ca rolurile ni le interpretam asa cum credem de cuviinta, iar ce povestesc altii din filmele lor li se potriveste doar lor. Asadar, prietena mea cea mai buna nu este ca toate celelalte "cele mai bune prietene" pentru ca nu are cum. E diferita pentru ca asa trebuie sa fie.

Impreuna am invatat poate cea mai importanta regula care face o prietenie sa dureze: orice s-ar intampla, orice hotarare ar lua una dintre noi, cealalta o va sustine indiferent daca este de acord sau nu. E stiut faptul ca ce face bine unuia poate sa faca rau altuia, asa ca ideea este ca orice hotarare ar lua prietena mea trebuie sa fie buna din punctul ei de vedere si nu din al meu. Iar ea face la fel.

Deci rolul celei mai bune prietene este jucat de o singura persoana, in stilul ei. Din cauza asta remake-urile nu sunt intotdeauna cele mai reusite. Pentru ca oricat te-ai stradui, cand vine vorba despre relatii interumane nu le poti incadra in tipare.

Eu va doresc tuturor prieteni dragi si sinceri...ca ai mei...si o zi buna...ca a mea

alte vremuri

Doar ce am venit mai vesela de la scoala, dupa un examen relativ greu. Probabil ca sunt primul om care vine vesel de la scoala, dar asta mi se intampla mie acum. Si asta poate pentru ca am colegi tare simpatici. Cu ei ma simt bine. Au personalitati diferite si fiecare e acolo din alt motiv. Ai putea sa te intrebi cate motive pot sa existe pentru mersul la scoala. Pai la baza e unul singur. Motivele pentru care frecventezi cursurile sunt diferite. Unii vin pentru ca vor sa invete altii ca sa se mai intalneasca cu colegii si sa stea de vorba, altii ca sa-si mai copieze niste cursuri iar altii pentru ca "era in drum".

Eu ma duc pentru ca imi place. Scoala nu e chiar in drumul meu si la cursuri ma duc destul de des, asa ca nu prea am nevoie de "update". Mie imi place atmosfera, imi plac colegii si pe langa asta, parca imi era dor de perioada in care eram studenta si nu faceam nimic altceva. Aveam 2 luni incarcate pe an si atat: ianuarie si iunie. In rest, nici o grija nu-mi incretea fruntea. Stiam ca trebuie neaparat sa am o "fereastra" in timpul programului in care sa mai aflu la un suc si un burger care ce si-a mai cumparat, cine cu cine se mai intalneste sau cine cu cine nu se mai intalneste si de ce.

Apoi numaram zilele pana sa ajung acasa in provincie de unde plecam ca toti studentii cu mancare la pachet si cu bani de buzunar. Si una dintre putinele griji era sa nu raman fara ei in primele zile pentru ca riscam sa nu mai primesc altii prea curand. Iar mama lua salariul pe 10 si pe 25 ...ca si acum, doar ca acum am banii mei!

Era frumos atunci. Singurul inconvenient era durerea de cap dupa o noapte nedormita si petrecuta in club. Acum sunt atatea, ca uneori mi se pare ca nu e bine deloc sa fii om mare...desi mi-am dorit atat! Nu sunt foarte mare, dar acum am griji si responsabiliti. Uneori prea mari pentru varsta mea (asta cand sunt stresata), alteori suficiente cat sa-mi consume excesul de energie pe care altfel l-as risipi pe lucruri fara importanta.

Una peste alta, a fost frumos atunci. Si acum e frumos, dar e altfel. Si cand mi-e greu, imi sun prietenii. Ei stiu intotdeauna ce sa-mi spuna ca sa-mi fie mai bine .

ganduri

Azi am reusit sa ma indispun...din nou. In ultima vreme parca nu reusesc sa ma inveselesc. Ma tot impiedic de niste sentimente care dau navala peste mine si nu ma lasa sa ma linistesc. Cred ca incep sa fiu revoltata de anumite atitudini pentru care nu reusesc sa gasesc o explicatie. Una evidenta si clara exista, dar eu refuz s-o accept...pentru ca doare. Mi-ar fi placut ca lucrurile sa stea altfel. Imi doream cu disperare o rezolvare favorabila a problemelor de acum. Imi doream sa cred ca sentimentele alea frumoase si mai ales reciproce exista...si ca am gasit in sfarsit ce cautam.

Se pare ca n-a fost sa fie, desi mi-e greu sa cred ca m-am putut amagi atat de tare. Ceva imi spune sa renunt. E ca si cum ochii mi s-au deschis dintr-o data si totul s-a schimbat. Nu mai era asa cum stiam eu. Lucrurile in care crezusem nu existasera niciodata iar eu ma zbateam sa uit ce mi s-a intamplat. Inca mai incerc sa separ ce-a fost bun de ce-a fost rau, sa le strang acolo pentru mine ca sa pot merge mai departe. Cred ca asta e secretul pentru a trece peste momente grele:sa nu incerci sa le ignori. Sa le lasi sa-si faca de cap cu tine pana simti ca nu mai poti suporta. Atunci gasesti singur in tine puterea sa-ti revii. Iar ce-a fost bun sa ramana o amintire frumoasa care nu iti da voie sa urasti, chiar daca te-ai simtit candva nedreptatit.

Si cu toate astea, cel mai tare doare atunci cand nu primesti un raspuns. Fie el da sau nu, macar stii ce ai de facut. Deci pana la urma viata e o lupta a orgoliilor sau doar un sir de momente vesele si triste cu care ne hranim spiritual?

Probabil ceea ce mi se pare acum atat de revoltator va deveni peste ani o imagine statica si lipsita de orice importanta. Probabil...cert e ca acum doare...si nu pot sa mai inchei de data asta intr-o nota optimista...poate maine

codul bunelor maniere

…ar trebui sa aiba pentru fiecare o singura regula: “Invata sa iubesti fara sa fugi de ceea ce simti!” Ca si cum egoismul si minciuna ar fi doar doua notiuni abstracte inventate de un om rau, demascat la timp si exilat pe o insula pustie undeva la capatul pamantului. Si asta doar pentru ca dezlega integrame intr-o dimineata la cafea si a asociat literele din greseala.

barbatul fatal

Barbatul fatal este perfect. Pentru exemplificare, te impiedici de el oriunde: pe strada, in parc, in cafenele, si mai ales in locuri de fitze. E un barbat stilat, trebuie sa recunoastem…chiar daca isi mai sterge nasul cu maneca din cand in cand si mai ales atunci cand nu-l vede nimeni.

Barbatul fatal nu are limite. Pentru el nimic nu este conform asteptarilor. Oricand este loc si de mai bine. Sa incepem cu parul: trebuie neaparat sa aiba spuma sau gel si sa stea zburlit in sus sau spre crestetul capului.

Hainele sunt curate si inspira senzatia de fashion addict. El se crede oricum un initiator in orice domeniu, asa ca moda nu poate face nota discordanta… pantofii sunt intotdeauna foarte curati.

La prima intalnire e foarte curtenitor si atent. Te studiaza, te testeaza, vrea sa fie sigur ca daca intalneste vreun prieten atunci cand e cu tine nu se face de ras.

Desi pretinde ca are cultura muzicala, nu are niciodata timp sa mearga la vreun spectacol pentru ca am uitat sa precizez ca este si foarte ocupat.

De citit, citeste subtitrarea de pe canalul discovery si isi petrece mult timp pe net. Acolo poate fi el, cu temerile bine “camuflate” de diverse ID-uri cu care se logheaza si citeste despre femei. Ce le place, ce le supara si , mai ales, ce vor de la un barbat. Asta tine loc de experienta cu femeile, despre care , daca il intrebi, intotdeauna are pareri bine conturate, de parca “eternul feminin” al lui Eliade l-a inventat el.

Este galant atunci cand vrea sa te cucereasca, dar ii trece repede. Etapa II: trebuie sa venerezi pamantul pe care calca si sa fii vesnic recunoscatoare pentru favoarea de a te fi observat. In etapa III deja nu mai contezi. Isi aminteste instantaneu cat timp s-a neglijat pt ca ti l-a acordat tie, asa ca trebuie sa platesti pentru asta! Fara intalniri ca este mult prea ocupat.

In rarele momente in care reuseste sa nu fie arogant, sa fie pur si simplu el, se plange si vorbeste despre nevoi…tot ale lui, pentru ca singura ta nevoie este el…dar sa nu cumva sa fii sufocanta!

Domnilor, infruntati adevarul! Stilul de dur nu mai e de mult la moda. Sunteti atat de multi incat nu mai iesiti cu nimic in evidenta. Sunteti deja comuni….parerea mea

pleaca si uita-ma

ne place sa iubim

De cate ori n-am spus : “Gata! S-a terminat totul! Nici nu vreau sa mai aud de el/ea! Am suferit destul!” ? Si de cate ori n-am revenit asupra acestor cuvinte cu imense pareri de rau si regrete care parca nu ne lasau sa dormim? Si de cate ori n-am incercat apoi sa ne imaginam discutii lungi si motive de impacare in scenarii desprinse parca din filme in care amandoi regreta si se scuza necontenit?

Adevarul este ca de fiecare data se intampla la fel: ne intalnim, ne indragostim, iubim si mai devreme sau mai tarziu totul se termina. Si culmea este ca ne place sa fie asa. Drept dovada ca nu ne invatam minte de prima data si tot incercam, iar incercarile astea, oricat de brutal s-ar termina, ne duc exact acolo unde dorim: la el sau la ea pentru care am asteptat pana acum si pentru care a meritat asteptarea. Asta mai devreme sau mai tarziu. Cine spune ca dragostea adevarata nu exista se minte singur! E imposibil sa nu fi iubit macar o data in viata!

Dar oare de cate ori putem sa iubim? Si in cate feluri? Si ce ne indeamna sa tot cautam?

Si oare mai crede cineva in iubirile pe care le-au trait bunicii nostri? Si in juramintele pe care si le-au facut? Sa fie impreuna o viata intreaga la bine si la rau. Sa se respecte, sa se iubesca, sa-si creasca impreuna copiii.

Ce ne impinge sa tot cautam? Un cinic ar spune clar: INERTIA! Dar eu nu cred. E mai mult de atat. E dorinta de a apartine cuiva (atat din punct de vedere psihologic cat si istoric, oamenii au avut mereu tendinta de a se uni. Au fost cete, ginte, triburi , iar ideea de apartenenta la un grup ne urmareste si astazi: avem grupul de prieteni, avem colegi la scoala, avem grupul de colegi de la birou, cu care sorbim cu nesat cafeaua in pauza de tigara).

Pe langa ideea de apartenenta mai e si ideea de echilibru. Acel cineva special e acolo pentru noi, ne asculta, ne ocroteste, ne invata. Si suntem deja in al 9-lea cer.

Iar eu…nu fac nota discordanta. Si in ceea ce priveste latura asta a vietii mele, nu-mi pare rau ca persist in "greseli". Pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi face alegerea corecta.

de ce?

Una din intrebarile la care nu voi gasi niciodata raspuns...poate ca e mai bine asa...poate ca abia acum am inteles ca trebuie sa merg mai departe fara sa privesc inapoi

despre standarde

Gandindu-ma la ce-mi lipseste si de ce nu sunt niciodata multumita cu ceea ce am, mi-am dat seama ca imi fac singura griji pt nimic. De ce? Cred ca de plictiseala. Probabil am uitat sa mai cred ca lucrurile bune se pot intampla fara sa stai sa le cauti cu disperare: intr-un cuvant, am uitat sa mai fiu optimista. Am uitat sa mai privesc in jur la ceea ce pot avea si m-am rezumat la niste standarde auto-impuse care numai bune n-au fost.

Ce ne impinge sa ne impunem propriile standarde? In mod cert totul incepe de la educatie, apoi e mediul care ne transforma , apoi dorinta de evolutie si intr-un final experientele pe care le traim la un moment dat.

De ce asa? E simplu…O experienta ciudata sau poate ca asa a fost sa se intample. Poate ca de asta aveam nevoie ca sa mai invat ceva si sa merg mai departe. E greu de crezut ca poti sa spui de exemplu ca o iubire poate sa doara sau ca o prietenie e imposibila, desi iti doresti cu toata fiinta ta acea persoana langa tine. Par asocieri de termeni total antitetici. Si cu toate astea situatiile sunt reale si probabil le-a trait fiecare la un moment dat.

De cate ori mi s-a mai intamplat? De cate ori mi se va mai intampla? Cine stie? Pot doar sa sper in mai bine si in loc sa ma acuz de tot ce nu s-a terminat frumos, sa incep sa ma gandesc in sfarsit la mine si la ce-mi trebuie pt a merge mai departe. Poate parea o atitudine superficiala, egoista sau incadrata in cine stie ce canoane psihologice. Ei bine, nu este! E doar incercarea de a uita ce a fost mai rau, de a ramane cu ce a fost bun, fara regrete si atata tot. Stiti cum se spune: “Cand pierzi, nu pierde si lectia!”

Si cu toate astea…

Voi incerca si maine. Poate imi iese. Cine poate sa stie?