Gandindu-ma la ce-mi lipseste si de ce nu sunt niciodata multumita cu ceea ce am, mi-am dat seama ca imi fac singura griji pt nimic. De ce? Cred ca de plictiseala. Probabil am uitat sa mai cred ca lucrurile bune se pot intampla fara sa stai sa le cauti cu disperare: intr-un cuvant, am uitat sa mai fiu optimista. Am uitat sa mai privesc in jur la ceea ce pot avea si m-am rezumat la niste standarde auto-impuse care numai bune n-au fost.
Ce ne impinge sa ne impunem propriile standarde? In mod cert totul incepe de la educatie, apoi e mediul care ne transforma , apoi dorinta de evolutie si intr-un final experientele pe care le traim la un moment dat.
De ce asa? E simplu…O experienta ciudata sau poate ca asa a fost sa se intample. Poate ca de asta aveam nevoie ca sa mai invat ceva si sa merg mai departe. E greu de crezut ca poti sa spui de exemplu ca o iubire poate sa doara sau ca o prietenie e imposibila, desi iti doresti cu toata fiinta ta acea persoana langa tine. Par asocieri de termeni total antitetici. Si cu toate astea situatiile sunt reale si probabil le-a trait fiecare la un moment dat.
De cate ori mi s-a mai intamplat? De cate ori mi se va mai intampla? Cine stie? Pot doar sa sper in mai bine si in loc sa ma acuz de tot ce nu s-a terminat frumos, sa incep sa ma gandesc in sfarsit la mine si la ce-mi trebuie pt a merge mai departe. Poate parea o atitudine superficiala, egoista sau incadrata in cine stie ce canoane psihologice. Ei bine, nu este! E doar incercarea de a uita ce a fost mai rau, de a ramane cu ce a fost bun, fara regrete si atata tot. Stiti cum se spune: “Cand pierzi, nu pierde si lectia!”
Si cu toate astea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu