prietena mea

Ieri nu stiam despre ce sa scriu, goear se incarca greu iar pe youtube nu gaseam nimic sa se potriveasca cu starea mea de spirit. Asa ca am renuntat la postul de ieri care o sa stea mult si bine in draft pentru ca inca mi se mai pare ca este penibil. Asa ca m-am razbunat

Azi mi-a venit o idee. Eu n-am vorbit inca despre prietena mea. Ei bine, prietena mea este tare simpatica. Are si un iubit, la fel de simpatic ca si ea si impreuna formeaza un cuplu cum altfel decat "simpatic"?

Ani la rand am tot incercat sa stabilesc exact care dintre fetele cu care ma intalneam la povesti era prietena mea cea mai buna. Si mi se parea un lucru tare greu de hotarat. Era o moda printre adolescenti sa ai "cel mai bun prieten" iar eu nu puteam sa fiu altfel. Cu toate astea, niciodata n-am reusit sa iau o hotarare in sensul asta pana nu demult. Si ma tot intrebam de ce. Pai simplu. Pentru ca in loc sa privesc persoana, eu incadram totul in tipare. Ia sa vedem daca face cum am vazut eu in filmul ala sau am citit in cartea aia sau mi-a povestit nu-stiu-cine ca trebuie sa faca nu-stiu-ce.

Trebuia sa tin cont ca povestea despre mine o scriam eu, ca rolurile ni le interpretam asa cum credem de cuviinta, iar ce povestesc altii din filmele lor li se potriveste doar lor. Asadar, prietena mea cea mai buna nu este ca toate celelalte "cele mai bune prietene" pentru ca nu are cum. E diferita pentru ca asa trebuie sa fie.

Impreuna am invatat poate cea mai importanta regula care face o prietenie sa dureze: orice s-ar intampla, orice hotarare ar lua una dintre noi, cealalta o va sustine indiferent daca este de acord sau nu. E stiut faptul ca ce face bine unuia poate sa faca rau altuia, asa ca ideea este ca orice hotarare ar lua prietena mea trebuie sa fie buna din punctul ei de vedere si nu din al meu. Iar ea face la fel.

Deci rolul celei mai bune prietene este jucat de o singura persoana, in stilul ei. Din cauza asta remake-urile nu sunt intotdeauna cele mai reusite. Pentru ca oricat te-ai stradui, cand vine vorba despre relatii interumane nu le poti incadra in tipare.

Eu va doresc tuturor prieteni dragi si sinceri...ca ai mei...si o zi buna...ca a mea

alte vremuri

Doar ce am venit mai vesela de la scoala, dupa un examen relativ greu. Probabil ca sunt primul om care vine vesel de la scoala, dar asta mi se intampla mie acum. Si asta poate pentru ca am colegi tare simpatici. Cu ei ma simt bine. Au personalitati diferite si fiecare e acolo din alt motiv. Ai putea sa te intrebi cate motive pot sa existe pentru mersul la scoala. Pai la baza e unul singur. Motivele pentru care frecventezi cursurile sunt diferite. Unii vin pentru ca vor sa invete altii ca sa se mai intalneasca cu colegii si sa stea de vorba, altii ca sa-si mai copieze niste cursuri iar altii pentru ca "era in drum".

Eu ma duc pentru ca imi place. Scoala nu e chiar in drumul meu si la cursuri ma duc destul de des, asa ca nu prea am nevoie de "update". Mie imi place atmosfera, imi plac colegii si pe langa asta, parca imi era dor de perioada in care eram studenta si nu faceam nimic altceva. Aveam 2 luni incarcate pe an si atat: ianuarie si iunie. In rest, nici o grija nu-mi incretea fruntea. Stiam ca trebuie neaparat sa am o "fereastra" in timpul programului in care sa mai aflu la un suc si un burger care ce si-a mai cumparat, cine cu cine se mai intalneste sau cine cu cine nu se mai intalneste si de ce.

Apoi numaram zilele pana sa ajung acasa in provincie de unde plecam ca toti studentii cu mancare la pachet si cu bani de buzunar. Si una dintre putinele griji era sa nu raman fara ei in primele zile pentru ca riscam sa nu mai primesc altii prea curand. Iar mama lua salariul pe 10 si pe 25 ...ca si acum, doar ca acum am banii mei!

Era frumos atunci. Singurul inconvenient era durerea de cap dupa o noapte nedormita si petrecuta in club. Acum sunt atatea, ca uneori mi se pare ca nu e bine deloc sa fii om mare...desi mi-am dorit atat! Nu sunt foarte mare, dar acum am griji si responsabiliti. Uneori prea mari pentru varsta mea (asta cand sunt stresata), alteori suficiente cat sa-mi consume excesul de energie pe care altfel l-as risipi pe lucruri fara importanta.

Una peste alta, a fost frumos atunci. Si acum e frumos, dar e altfel. Si cand mi-e greu, imi sun prietenii. Ei stiu intotdeauna ce sa-mi spuna ca sa-mi fie mai bine .

ganduri

Azi am reusit sa ma indispun...din nou. In ultima vreme parca nu reusesc sa ma inveselesc. Ma tot impiedic de niste sentimente care dau navala peste mine si nu ma lasa sa ma linistesc. Cred ca incep sa fiu revoltata de anumite atitudini pentru care nu reusesc sa gasesc o explicatie. Una evidenta si clara exista, dar eu refuz s-o accept...pentru ca doare. Mi-ar fi placut ca lucrurile sa stea altfel. Imi doream cu disperare o rezolvare favorabila a problemelor de acum. Imi doream sa cred ca sentimentele alea frumoase si mai ales reciproce exista...si ca am gasit in sfarsit ce cautam.

Se pare ca n-a fost sa fie, desi mi-e greu sa cred ca m-am putut amagi atat de tare. Ceva imi spune sa renunt. E ca si cum ochii mi s-au deschis dintr-o data si totul s-a schimbat. Nu mai era asa cum stiam eu. Lucrurile in care crezusem nu existasera niciodata iar eu ma zbateam sa uit ce mi s-a intamplat. Inca mai incerc sa separ ce-a fost bun de ce-a fost rau, sa le strang acolo pentru mine ca sa pot merge mai departe. Cred ca asta e secretul pentru a trece peste momente grele:sa nu incerci sa le ignori. Sa le lasi sa-si faca de cap cu tine pana simti ca nu mai poti suporta. Atunci gasesti singur in tine puterea sa-ti revii. Iar ce-a fost bun sa ramana o amintire frumoasa care nu iti da voie sa urasti, chiar daca te-ai simtit candva nedreptatit.

Si cu toate astea, cel mai tare doare atunci cand nu primesti un raspuns. Fie el da sau nu, macar stii ce ai de facut. Deci pana la urma viata e o lupta a orgoliilor sau doar un sir de momente vesele si triste cu care ne hranim spiritual?

Probabil ceea ce mi se pare acum atat de revoltator va deveni peste ani o imagine statica si lipsita de orice importanta. Probabil...cert e ca acum doare...si nu pot sa mai inchei de data asta intr-o nota optimista...poate maine

codul bunelor maniere

…ar trebui sa aiba pentru fiecare o singura regula: “Invata sa iubesti fara sa fugi de ceea ce simti!” Ca si cum egoismul si minciuna ar fi doar doua notiuni abstracte inventate de un om rau, demascat la timp si exilat pe o insula pustie undeva la capatul pamantului. Si asta doar pentru ca dezlega integrame intr-o dimineata la cafea si a asociat literele din greseala.

barbatul fatal

Barbatul fatal este perfect. Pentru exemplificare, te impiedici de el oriunde: pe strada, in parc, in cafenele, si mai ales in locuri de fitze. E un barbat stilat, trebuie sa recunoastem…chiar daca isi mai sterge nasul cu maneca din cand in cand si mai ales atunci cand nu-l vede nimeni.

Barbatul fatal nu are limite. Pentru el nimic nu este conform asteptarilor. Oricand este loc si de mai bine. Sa incepem cu parul: trebuie neaparat sa aiba spuma sau gel si sa stea zburlit in sus sau spre crestetul capului.

Hainele sunt curate si inspira senzatia de fashion addict. El se crede oricum un initiator in orice domeniu, asa ca moda nu poate face nota discordanta… pantofii sunt intotdeauna foarte curati.

La prima intalnire e foarte curtenitor si atent. Te studiaza, te testeaza, vrea sa fie sigur ca daca intalneste vreun prieten atunci cand e cu tine nu se face de ras.

Desi pretinde ca are cultura muzicala, nu are niciodata timp sa mearga la vreun spectacol pentru ca am uitat sa precizez ca este si foarte ocupat.

De citit, citeste subtitrarea de pe canalul discovery si isi petrece mult timp pe net. Acolo poate fi el, cu temerile bine “camuflate” de diverse ID-uri cu care se logheaza si citeste despre femei. Ce le place, ce le supara si , mai ales, ce vor de la un barbat. Asta tine loc de experienta cu femeile, despre care , daca il intrebi, intotdeauna are pareri bine conturate, de parca “eternul feminin” al lui Eliade l-a inventat el.

Este galant atunci cand vrea sa te cucereasca, dar ii trece repede. Etapa II: trebuie sa venerezi pamantul pe care calca si sa fii vesnic recunoscatoare pentru favoarea de a te fi observat. In etapa III deja nu mai contezi. Isi aminteste instantaneu cat timp s-a neglijat pt ca ti l-a acordat tie, asa ca trebuie sa platesti pentru asta! Fara intalniri ca este mult prea ocupat.

In rarele momente in care reuseste sa nu fie arogant, sa fie pur si simplu el, se plange si vorbeste despre nevoi…tot ale lui, pentru ca singura ta nevoie este el…dar sa nu cumva sa fii sufocanta!

Domnilor, infruntati adevarul! Stilul de dur nu mai e de mult la moda. Sunteti atat de multi incat nu mai iesiti cu nimic in evidenta. Sunteti deja comuni….parerea mea

pleaca si uita-ma

ne place sa iubim

De cate ori n-am spus : “Gata! S-a terminat totul! Nici nu vreau sa mai aud de el/ea! Am suferit destul!” ? Si de cate ori n-am revenit asupra acestor cuvinte cu imense pareri de rau si regrete care parca nu ne lasau sa dormim? Si de cate ori n-am incercat apoi sa ne imaginam discutii lungi si motive de impacare in scenarii desprinse parca din filme in care amandoi regreta si se scuza necontenit?

Adevarul este ca de fiecare data se intampla la fel: ne intalnim, ne indragostim, iubim si mai devreme sau mai tarziu totul se termina. Si culmea este ca ne place sa fie asa. Drept dovada ca nu ne invatam minte de prima data si tot incercam, iar incercarile astea, oricat de brutal s-ar termina, ne duc exact acolo unde dorim: la el sau la ea pentru care am asteptat pana acum si pentru care a meritat asteptarea. Asta mai devreme sau mai tarziu. Cine spune ca dragostea adevarata nu exista se minte singur! E imposibil sa nu fi iubit macar o data in viata!

Dar oare de cate ori putem sa iubim? Si in cate feluri? Si ce ne indeamna sa tot cautam?

Si oare mai crede cineva in iubirile pe care le-au trait bunicii nostri? Si in juramintele pe care si le-au facut? Sa fie impreuna o viata intreaga la bine si la rau. Sa se respecte, sa se iubesca, sa-si creasca impreuna copiii.

Ce ne impinge sa tot cautam? Un cinic ar spune clar: INERTIA! Dar eu nu cred. E mai mult de atat. E dorinta de a apartine cuiva (atat din punct de vedere psihologic cat si istoric, oamenii au avut mereu tendinta de a se uni. Au fost cete, ginte, triburi , iar ideea de apartenenta la un grup ne urmareste si astazi: avem grupul de prieteni, avem colegi la scoala, avem grupul de colegi de la birou, cu care sorbim cu nesat cafeaua in pauza de tigara).

Pe langa ideea de apartenenta mai e si ideea de echilibru. Acel cineva special e acolo pentru noi, ne asculta, ne ocroteste, ne invata. Si suntem deja in al 9-lea cer.

Iar eu…nu fac nota discordanta. Si in ceea ce priveste latura asta a vietii mele, nu-mi pare rau ca persist in "greseli". Pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi face alegerea corecta.

de ce?

Una din intrebarile la care nu voi gasi niciodata raspuns...poate ca e mai bine asa...poate ca abia acum am inteles ca trebuie sa merg mai departe fara sa privesc inapoi

despre standarde

Gandindu-ma la ce-mi lipseste si de ce nu sunt niciodata multumita cu ceea ce am, mi-am dat seama ca imi fac singura griji pt nimic. De ce? Cred ca de plictiseala. Probabil am uitat sa mai cred ca lucrurile bune se pot intampla fara sa stai sa le cauti cu disperare: intr-un cuvant, am uitat sa mai fiu optimista. Am uitat sa mai privesc in jur la ceea ce pot avea si m-am rezumat la niste standarde auto-impuse care numai bune n-au fost.

Ce ne impinge sa ne impunem propriile standarde? In mod cert totul incepe de la educatie, apoi e mediul care ne transforma , apoi dorinta de evolutie si intr-un final experientele pe care le traim la un moment dat.

De ce asa? E simplu…O experienta ciudata sau poate ca asa a fost sa se intample. Poate ca de asta aveam nevoie ca sa mai invat ceva si sa merg mai departe. E greu de crezut ca poti sa spui de exemplu ca o iubire poate sa doara sau ca o prietenie e imposibila, desi iti doresti cu toata fiinta ta acea persoana langa tine. Par asocieri de termeni total antitetici. Si cu toate astea situatiile sunt reale si probabil le-a trait fiecare la un moment dat.

De cate ori mi s-a mai intamplat? De cate ori mi se va mai intampla? Cine stie? Pot doar sa sper in mai bine si in loc sa ma acuz de tot ce nu s-a terminat frumos, sa incep sa ma gandesc in sfarsit la mine si la ce-mi trebuie pt a merge mai departe. Poate parea o atitudine superficiala, egoista sau incadrata in cine stie ce canoane psihologice. Ei bine, nu este! E doar incercarea de a uita ce a fost mai rau, de a ramane cu ce a fost bun, fara regrete si atata tot. Stiti cum se spune: “Cand pierzi, nu pierde si lectia!”

Si cu toate astea…

Voi incerca si maine. Poate imi iese. Cine poate sa stie?