despre schimbare

Intr-o lume in care toti se grabesc, se intampla sa intalnesti pe cineva, care pentru moment, merge la fel de incet ca si tine. Te asteapta, te cheama si te convinge usor ca nu toata lumea e grabita, ca oamenii inca se mai opresc sa se bucure de nimicuri si ca toata graba asta nu este de fapt decat o goana nebuna dupa nimic.

In incercarea de a sfida timpul, suntem mereu pe fuga. Iar in incercarea de a sfida normalul, facem de multe ori alegeri gresite. Doar pentru a parea iesiti din tipare, unici, eventual de referinta. Uitam ca toate drumurile duc la Roma. Uitam ca cei care au pasit inaintea noastra prin acele locuri nu le-au abandonat degeaba. Cu toate astea ne ambitionam si sfidam. Punem deoparte pantofii cu care am calcat in gol, pentru ca ne-au purtat ghinion. Cumparam altii noi de promenada si ii etalam cu mandrie pe cai neumblate, crezand orbeste ca la vremuri noi se preteaza oameni noi. Consideram ca schimbarea aduce vesti bune si ne indepartam de fond. Uitam de unde am plecat sau de ce si cautam neincetat himere.

Ne regasim intr-un tarziu sleiti de puteri, in acelasi loc din care am plecat. Si goana nebuna si sfidarea ne par acum indepartate. Zambim cand ne aducem aminte sau ne incruntam, de la caz la caz. Si nastem apoi povete care sa umble, asa cum am umblat noi candva si care sa spuna in locul nostru mai multe despre noi. Suntem mai invatati acum, obositi de atatea descoperiri, orbiti de reusite si incercati de esecuri. Tragem linie si adunam motivele pentru care am sfidat, din care scadem pasii calcati alaturi. Rezultatul? Ne-am intors de unde am plecat. Atunci de ce am mai plecat? Pai simplu: daca n-am fi facut-o, n-am fi avut acum atatea criterii de comparatie. Ne-am fi raportat la mai putin si am fi dorit deci mai putin. Am pornit cautand schimbarea si cand am gasit-o am concluzionat ca nu ni se potriveste. Ne-am intors smeriti aceiasi, dar mai bogati; mai incercati, mai intelepti, mai intelegatori … si mai putin grabiti.

neintelegere

am fost acuzata ca sunt prea agresiva. si nu era vorba catusi de putin despre inclinatia spre violenta fizica. era vorba despre fire. si din acel moment oamenii mi s-au parut atat de superficiali... traiesc doar pentru ei si eticheteaza cu usurinta. in acelasi timp le convine ca sarcinile pe care sunt prea neputinciosi sa si le asume sa fie puse in carca altcuiva. si atunci cel care le preia este catalogat drept agresiv. nimic mai neadevarat as putea eu spune....si tare trist, intr-o zi atat de insorita...

curatenie de primavara

Toata lumea a facut curat de sarbatori. Ma rog, mai toata lumea. Si pentru ca atunci cand vin sarbatorile eu ma cam plimb asa ca tiganul cu cortul, am hotarat anul asta sa fac singura curat acolo unde pot. Mi-am pregatit bine si o lista, ca sa nu cumva sa uit cate ceva. Am inceput cu amintirile vechi despre sarbatori. Pe ele le-am spalat bine si am pus si un capacel de balsam. In negura timpului s-au mai deteriorat pe ici pe colo, dar am avut eu grija ca ce a mai ramas sa para proaspat.

Apoi mi-am ordonat bine, bine, gandurile de acum. Le-am lasat mai intai sa zboare, asa cum zboara praful cand scuturi. Si dupa ce au zburdat in voie, le-am lasat sa se aseze singure-singurele unde au chef. Eu doar le-am impaturit frumos pentru ca atunci cand voi avea nevoie din nou de vreunul sa nu dureze prea mult sa-l gasesc.

Urmatoarele pe lista au fost dorintele. Pe ele le-am inramat fara intentia prealabila de a le pune pe perete. M-am gandit ca oriunde ar sta, e suficient sa stiu eu de ele. Le pot vedea, imi pot stabili prioritatile in functie de ele…si cam atat.

Si mai pe la sfarsit am tras asa o linie si am contabilizat ca o gospodina care inventariaza borcanele cu dulceata si muraturi, lista de cunostinte: familie, prieteni, colegi, amici.

Am observat ca lista mea s-a schimbat un pic fata de anul trecut. Si daca initial m-am intristat, ulterior am ajuns la concluzia ca poate conservantul meu n-a fost de cea mai buna calitate. Nu-i nimic. Asa si trebuie sa fie. Am gasit pe undeva prin spatele camarii niste borcanele mici si prafuite. Pe vremea cand le-am pregatit, nici nu se gasea pe piata conservant ca acum. Si totusi au rezistat.

Am gasit puse bine in fata niste borcane mari, sterse de praf de curand. Din pacate ce era inauntru se alterase. Si cata grija am avut de ele…

Si cu un ultim efort am reorganizat camara. Am aruncat borcanele mari cu continut alterat. Nu-mi mai foloseau la nimic. Am pus apoi borcanele mici in fata. Ce bine le sta! Iar continutul se pastreaza de la sine, fara conservant. Sunt tare mandra de ele! Nu stiu cand voi mai avea timp pentru asa o curatenie generala; poate de Craciun.

Pana una alta, sunt multumita cu ce-am aranjat acum. Sper sa fie de bun augur. Si nici macar n-am citit vreo revista de Feng Shui.

barbatul fatal

Barbatul fatal este perfect. Pentru exemplificare, te impiedici de el oriunde: pe strada, in parc, in cafenele, si mai ales in locuri de fitze. E un barbat stilat, trebuie sa recunoastem…chiar daca isi mai sterge nasul cu maneca din cand in cand si mai ales atunci cand nu-l vede nimeni.

Barbatul fatal nu are limite. Pentru el nimic nu este conform asteptarilor. Oricand este loc si de mai bine. Sa incepem cu parul: trebuie neaparat sa aiba spuma sau gel si sa stea zburlit in sus sau spre crestetul capului.

Hainele sunt curate si inspira senzatia de fashion addict. El se crede oricum un initiator in orice domeniu, asa ca moda nu poate face nota discordanta… pantofii sunt intotdeauna foarte curati.

La prima intalnire e foarte curtenitor si atent. Te studiaza, te testeaza, vrea sa fie sigur ca daca intalneste vreun prieten atunci cand e cu tine nu se face de ras.

Desi pretinde ca are cultura muzicala, nu are niciodata timp sa mearga la vreun spectacol pentru ca am uitat sa precizez ca este si foarte ocupat.

De citit, citeste subtitrarea de pe canalul discovery si isi petrece mult timp pe net. Acolo poate fi el, cu temerile bine “camuflate” de diverse ID-uri cu care se logheaza si citeste despre femei. Ce le place, ce le supara si , mai ales, ce vor de la un barbat. Asta tine loc de experienta cu femeile, despre care , daca il intrebi, intotdeauna are pareri bine conturate, de parca “eternul feminin” al lui Eliade l-a inventat el.

Este galant atunci cand vrea sa te cucereasca, dar ii trece repede. Etapa II: trebuie sa venerezi pamantul pe care calca si sa fii vesnic recunoscatoare pentru favoarea de a te fi observat. In etapa III deja nu mai contezi. Isi aminteste instantaneu cat timp s-a neglijat pt ca ti l-a acordat tie, asa ca trebuie sa platesti pentru asta! Fara intalniri ca este mult prea ocupat.

In rarele momente in care reuseste sa nu fie arogant, sa fie pur si simplu el, se plange si vorbeste despre nevoi…tot ale lui, pentru ca singura ta nevoie este el…dar sa nu cumva sa fii sufocanta!

Domnilor, infruntati adevarul! Stilul de dur nu mai e de mult la moda. Sunteti atat de multi incat nu mai iesiti cu nimic in evidenta. Sunteti deja comuni….parerea mea

pleaca si uita-ma

ne place sa iubim

De cate ori n-am spus : “Gata! S-a terminat totul! Nici nu vreau sa mai aud de el/ea! Am suferit destul!” ? Si de cate ori n-am revenit asupra acestor cuvinte cu imense pareri de rau si regrete care parca nu ne lasau sa dormim? Si de cate ori n-am incercat apoi sa ne imaginam discutii lungi si motive de impacare in scenarii desprinse parca din filme in care amandoi regreta si se scuza necontenit?

Adevarul este ca de fiecare data se intampla la fel: ne intalnim, ne indragostim, iubim si mai devreme sau mai tarziu totul se termina. Si culmea este ca ne place sa fie asa. Drept dovada ca nu ne invatam minte de prima data si tot incercam, iar incercarile astea, oricat de brutal s-ar termina, ne duc exact acolo unde dorim: la el sau la ea pentru care am asteptat pana acum si pentru care a meritat asteptarea. Asta mai devreme sau mai tarziu. Cine spune ca dragostea adevarata nu exista se minte singur! E imposibil sa nu fi iubit macar o data in viata!

Dar oare de cate ori putem sa iubim? Si in cate feluri? Si ce ne indeamna sa tot cautam?

Si oare mai crede cineva in iubirile pe care le-au trait bunicii nostri? Si in juramintele pe care si le-au facut? Sa fie impreuna o viata intreaga la bine si la rau. Sa se respecte, sa se iubesca, sa-si creasca impreuna copiii.

Ce ne impinge sa tot cautam? Un cinic ar spune clar: INERTIA! Dar eu nu cred. E mai mult de atat. E dorinta de a apartine cuiva (atat din punct de vedere psihologic cat si istoric, oamenii au avut mereu tendinta de a se uni. Au fost cete, ginte, triburi , iar ideea de apartenenta la un grup ne urmareste si astazi: avem grupul de prieteni, avem colegi la scoala, avem grupul de colegi de la birou, cu care sorbim cu nesat cafeaua in pauza de tigara).

Pe langa ideea de apartenenta mai e si ideea de echilibru. Acel cineva special e acolo pentru noi, ne asculta, ne ocroteste, ne invata. Si suntem deja in al 9-lea cer.

Iar eu…nu fac nota discordanta. Si in ceea ce priveste latura asta a vietii mele, nu-mi pare rau ca persist in "greseli". Pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi face alegerea corecta.

de ce?

Una din intrebarile la care nu voi gasi niciodata raspuns...poate ca e mai bine asa...poate ca abia acum am inteles ca trebuie sa merg mai departe fara sa privesc inapoi

despre standarde

Gandindu-ma la ce-mi lipseste si de ce nu sunt niciodata multumita cu ceea ce am, mi-am dat seama ca imi fac singura griji pt nimic. De ce? Cred ca de plictiseala. Probabil am uitat sa mai cred ca lucrurile bune se pot intampla fara sa stai sa le cauti cu disperare: intr-un cuvant, am uitat sa mai fiu optimista. Am uitat sa mai privesc in jur la ceea ce pot avea si m-am rezumat la niste standarde auto-impuse care numai bune n-au fost.

Ce ne impinge sa ne impunem propriile standarde? In mod cert totul incepe de la educatie, apoi e mediul care ne transforma , apoi dorinta de evolutie si intr-un final experientele pe care le traim la un moment dat.

De ce asa? E simplu…O experienta ciudata sau poate ca asa a fost sa se intample. Poate ca de asta aveam nevoie ca sa mai invat ceva si sa merg mai departe. E greu de crezut ca poti sa spui de exemplu ca o iubire poate sa doara sau ca o prietenie e imposibila, desi iti doresti cu toata fiinta ta acea persoana langa tine. Par asocieri de termeni total antitetici. Si cu toate astea situatiile sunt reale si probabil le-a trait fiecare la un moment dat.

De cate ori mi s-a mai intamplat? De cate ori mi se va mai intampla? Cine stie? Pot doar sa sper in mai bine si in loc sa ma acuz de tot ce nu s-a terminat frumos, sa incep sa ma gandesc in sfarsit la mine si la ce-mi trebuie pt a merge mai departe. Poate parea o atitudine superficiala, egoista sau incadrata in cine stie ce canoane psihologice. Ei bine, nu este! E doar incercarea de a uita ce a fost mai rau, de a ramane cu ce a fost bun, fara regrete si atata tot. Stiti cum se spune: “Cand pierzi, nu pierde si lectia!”

Si cu toate astea…

Voi incerca si maine. Poate imi iese. Cine poate sa stie?