joi, 27 decembrie 2012

despre adevar...



Draga jurnalule,

M-am regasit astazi, pentru cateva ore. Asa patesc in fiecare zi de o buna bucata de vreme.

Imi revin in minte crampeie de trecut. Un trecut indepartat, pe care l-am crezut uitat. Un trecut pe care l-am purtat cu mine peste ani, fara sa stiu…adevarul meu redescoperit. Si in care ma incapatanez sa cred…este farama mea de speranta, celalalt eu. Si stiu ca tu ma intelegi…sau cel putin iti este imposibil sa ma contrazici.

Ma simt mai libera acum. Pentru ca am inteles ca ma apasa tocmai adevarul pe care nu vroiam sa il recunosc. Cel de care fugeam pentru ca imi era frica. L-am inteles acum si mi-l asum…si doare mai putin in fiecare zi.

Am descoperit, ca nu poti fugi de ceea ce simti. Ca trebuie sa iti asumi cu curaj, pentru ca te reprezinta. Ma eliberez acum imbratisand ceea ce sunt, ceea ce ma defineste si acceptand in viata mea schimbarea…care in cazul meu inseamna regasire.

Pe maine dragul meu sau pe curand!

miercuri, 26 decembrie 2012

Nassima

Am intalnit-o pe Nassi acum cativa ani si spre deosebire de mine parea o fire destul de sensibila. Calda, prietenoasa, Nassi a reusit sa ma convinga sa cred in adevarurile ei de-a pururi copilaresti, rostite precum un crez, cu o naivitate si o insufletire pe care nu le mai intalnisem la nimeni pana atunci.

Am descoperit-o apoi in fiecare zi si nu inceta sa ma surprinda de fiecare data. La inceput emotiva, parea ca ascunde secrete numai de ea stiute, pe care simteam ca vrea sa mi le impartaseasca. Am avut rabdare sa o urmaresc atenta de fiecare data cand imi povestea cate ceva. Avea o perceptie aparte despre tot: despre ploaie, despre cuvinte, despre emotii, despre obiectele din jur si despre sentimente.

Intr-un cuvant, ma fascina. Si chiar reusise sa ma convinga de adevarurile ei care pareau ca prindeau viata de fiecare data. Pentru o fiinta atat de fragila, Nassi era extraordinar de convinsa si de convingatoare. Nimic n-o putea scoate din starea ei romantica, cu care reusea  sa ma contamineze de fiecare data.

Imi amintesc ca ea credea in iubire. Era crezul ei cel mai de pret. Credea cu toata fiinta intr-un sentiment unic, pe cat de delicat pe atat de hotarat sa reziste timpului. Iubirea era pentru ea precum aerul, precum apa, hrana pentru suflet cu care ea, Nassi, se confunda. Iubirea o completa, o implinea, o definea si o reprezenta in acelasi timp.

In timp, trebuie sa recunosc ca am neglijat-o pe Nassi. Nu mai aveam timp si nu mai aveam rabdare. Nassima devenise pentru mine o amintire placuta, care ma facea sa zambesc superior cu un sentiment de autosuficienta de fiecare data cand imi revenea in gand.

Prietena draga, te rog sa ma ierti. Te rog sa-mi ierti superficialitatea si sarcasmul. Promit sa ne revedem curand, daca vrei si tu…si te rog spune-mi pana atunci, ceva frumos, despre orice…

A bientot…

...



Draga jurnalule,

Nu ti-am mai scris pana acum. Sa fie asta deci prima noastra discutie cu sufletul deschis, cu cartile pe fata.

Am experimentat trairi noi in ultima vreme. Pe cat de diferite, pe atat de contradictorii si opuse una alteia. Ca un carusel pe care nu il puteam controla si in care, nu stiu de ce, ma aflam. Si culmea, nu vroiam sa cobor.

Incerc sa inteleg in fiecare zi tot ce se intampla cu mine, sa inteleg cat pot influenta eu si cat pot influenta altii…am obosit. Am inteles pana la urma ca trebuie sa accept sfarsitul pentru ca dupa el urmeaza inevitabil un alt inceput. Ma sperie. Probabil pentru ca e nou. Traiesc frici pe care nu le pot controla, desi le pot explica. Sunt inerente, neintemeiate probabil, dar exista.

Am regrete si framantari, frustrari care pana la urma, normale si ele, nu ma bucura foarte tare. Probabil ca secretul nu este sa le infrunt ci mai degraba sa mi le asum. Simt uneori ca imi cer mie prea mult. Probabil ca intelepciunea mi-ar spune ca nu este important sa castigi toate luptele si ca mai degraba este important sa stii la care sa renunti. Intelepciune versus ambitie…greu de echilibrat. Absolut versus comun acceptat. Dificil de inteles, dar macar aici imi mentin parerea.

…si inca ceva: nu stiu daca maine voi fi la fel de sociabila. Te rog sa nu te superi…promit sa revin!

Cu drag, in curand N

duminică, 11 noiembrie 2012

...despre cuvinte

Imi place sa cred ca realitatea se inspira din iubirile pe care le vad in filme. Imi place sa cred ca pentru fiecare persoana, exista o alta care simte la fel, intr-un acord perfect…si imi mai place sa cred ca ele, cuvintele, sunt doar prima forma de exprimare. Dincolo de ele, ne avantam, visam, zburam si nu in ultimul rand, iubim.

Imi plac cuvintele pentru ca sunt calde. La prima vedere par destul de reci si indiferente, de parca ar fi formate exclusiv din litere mari de tipar. Sunt arogante uneori si tare pline de ele. Dar daca ai rabdare sa citesti fiecare litera pe rand, descoperi ca de fapt sunt destul de sensibile. Si dupa ce va imprieteniti, descoperi ca uneori sunt de-a dreptul copilaroase si calde.

Si tot ele sunt tare nehotarate. Le privesc neputincioasa cum isi ordoneaza literele, le las sa se joace sub ochii mei si nu am puterea sa le fac sa se aseze cuminti la locul lor. Formeaza propozitii, apoi se scutura de parca nu le mai place si isi schimba iar ordinea si literele intre ele cu o viteza naucitoare. Abia daca am timp sa citesc primul rand…

Imi plac cuvintele pentru ca ma fac sa plutesc. Imi plac cuvintele pentru ca ma confund cu ele, ma pierd si visez cu ochii deschisi. Imi dau curaj sa ma arunc in necunoscut. Sunt dragalase, sunt unice, sunt ale mele…si atat.

miercuri, 7 noiembrie 2012

…port-bonheur

Sunt cateodata momente in care intalnim oameni care lasa asupra noastra o amprenta. Nu este vorba despre ceea ce fac. Este vorba mai degraba despre ceea ce spun. Sau pur si simplu exista si atat!
Mi s-a intamplat de cateva ori sa particip la discutii banale despre nimic si sa ma trezesc ca am retinut fara sa vreau, cate o parere despre ceva in aparenta nesemnificativ. Si m-am trezit apoi ca fraza in cauza m-a urmarit peste ani, ba mai mult, am vrut sa mi se intample si mie. Despre lucrurile astea vreau sa scriu astazi. Sau despre oamenii care fara sa-si propuna, iti fac un bine doar pentru ca au trecut prin viata ta, 5 minute, 5 secunde sau doar o clipa. S-au oprit, ti-au spus ceva asa intr-o doara, si te trezesti ca ai avut o revelatie. Cel putin eu asa am simtit: ca cineva mi-a dat un raspuns la o problema pe care nu stiam ca o am, sau despre care nu vroiam sa stiu. Farmecul replicilor astora ciudate este ca vin fara sa le ceri si te fac sa te intrebi naiv cine este persoana din fata ta care ti-a citit atat de bine gandurile.
Revenind la subiect, m-a impresionat zilele trecute parerea unui prieten despre declaratiile de dragoste. Prietenul meu mi-a spus ca ii apreciaza sincer pe cei care au curaj sa spuna “te iubesc”. Pentru ca nu le este teama sa isi deschida sufletul, in ciuda faptului ca ar putea fi raniti. Pentru ca sunt sinceri, cu riscul de a parea “fraieri” sau penibili. Pentru ca nu vor sa fie lasi. Si nu in ultimul rand, pentru ca ceea ce simt este frumos si se daruiesc cu totul. Mie asta mi-a ramas deja in minte.
Si mi-au mai ramas in minte oamenii care au intrat in viata mea, in momente in care aveam nevoie de ei fara sa stiu. Care m-au ajutat sa merg mai departe, fara ca macar sa stie prin ce trec. Oameni care existau si atat. Oameni care mi-au adresat un simplu “buna” care a declansat schimbarea. Simbolic, poate naiv…
“Mi-e teama sa nu te pierd!”
“Stai linistita, nu ma pierzi!”
Port-bonheur si atat…   

luni, 5 noiembrie 2012

...despre dimineti

Am rascolit amintirile, cautand in ele diminetile. Am cautat senzatiile, le-am gasit, le-am pierdut iar, am uitat sa mai caut…am descoperit mirosul, mi-am umplut narile, am tras aer adanc in piept…am inchis ochii si mi-am innodat lacrimile in barbie. Le-am innodat strans, sa nu se dezlege.


Imi plac diminetile. Diminetile sunt frumoase. Mi se pare ca sunt pline de mister si foarte secretoase, pentru ca nu stii niciodata ce te asteapta. Si nici in ruptul capului nu vor sa-ti spuna. Au ele un farmec aparte tocmai pentru ca imi lasa impresia ca azi, va fi mai bine decat ieri.

Imi plac diminetile pentru ca imi dau sperante, pentru ca ma lasa sa fiu cu capul in nori fara sa ma certe, pentru ca sunt cateodata timide si pentru ca de fiecare data vin in tacere, de parca n-ar vrea sa ma deranjeze. Astept fiecare dimineata si ma bucur de ea ca de o revelatie.

Si daca as putea, as pastra diminetile cu mine, le-as tine strans si nu le-as lasa sa mai plece. As avea grija de ele si le-as lua cu mine peste tot…si daca n-ar putea sa mai ramana, mi-ar placea sa pot merge cu ele, in lumea diminetilor. Ma gandesc ca trebuie sa aiba ele un loc al lor, unde isi incarca bateriile…probabil ca acolo, amiezile si serile sunt oprite la intrare, sunt aspru pedepsite si alungate departe.

Ciudata senzatie, pentru ca de cele mai multe ori asociem diminetile cu alarma ceasului. Si cu toate astea, simt ca fiecare dimineata incepe doar pentru mine. Iubesc diminetile, pentru ca sunt sincere, timide si unice. La fel ca primul sarut sau la fel ca primul te iubesc…



Cliseic? Poate...dar simpatic

Circula pe internet si se plimba dintr-un cont de e-mail in altul, o multime de pilde, invataturi, sfaturi si panseuri. Mie mi-a ramas in minte continutul de mai jos:

Cele mai frumoase momente ale vietii


1. Sa te indragostesti

2. Sa razi pana te doare burta

3. Sa-ti asculti cantecul favorit la radio

4. Sa adormi ascultand sunetul ploii

5. Sa iei parte la o discutie interesanta

6. Sa razi de tine

7. Sa te relaxezi printre prieteni

8. Sa razi fara vreun motiv anume

9. Sa auzi,din intamplare, cum te vorbeste cineva de bine

10. Sa privesti un apus de soare

11. Sa asculti o melodie care-ti aduce aminte de o persoana speciala din viata ta

12. Sa vezi fericite persoanele la care tii

13. Sa porti lantisorul persoanei iubite si inca sa-i simti parfumul

14. Sa vizitezi un prieten pe care nu l-ai mai vazut de mult si sa simti ca nu s-a schimbat nimic

15. Sa simti fluturi in stomac cand vezi persoana speciala din viata ta

16. Sa stii ca esti iubit

vineri, 2 noiembrie 2012

...despre vise




Imi tin visele inchise intr-o cutie de lemn. Din cand in cand, deschid capacul si le las sa zboare. Se spune despre vise ca este bine sa le urmaresti. Ca trebuie sa fii indraznet si usor naiv sa le urmezi, caci altfel visele se supara pe tine si nu te mai duc nicaieri. Se prea poate.

In zilele lor bune, viselor tare le mai place sa hoinareasca. Sunt zgomotoase, prietenoase si foarte colorate. La inceput, cand ridic capacul, ma privesc nedumerite. Privesc colturile cutiei, apoi afara si iar inauntru si iar afara…parca nu le vine sa creada. Se scutura repede, se aranjeaza si, cat ai clipi, bat din aripile lor lungi, ca de fluturi, si incep sa zboare. La inceput neregulat, fara un scop anume. Se intalnesc apoi si vorbesc in soapta, ca si cum s-ar sfatui in ce directie sa mearga. Si dupa ce s-au hotarat, zboara impreuna, incercand sa ma convinga sa le urmez.

Daca ma impotrivesc, devin tare suparacioase. Se intorc resemnate in cutia lor, fara sa spuna nimic, si se aseaza ordonat unul dupa altul. Dar daca aleg sa merg cu ele, ma iau de mana si sunt dintr-o data foarte prietenoase si calde.

Am observat ca ele, visele, au un traseu care seamana tare bine cu cochiliile de melc. Te fac sa te pierzi in spirale si rotocoale, sa te afunzi in intuneric sau dimpotriva, sa cauti lumina, raze, soare, apa, efervescenta, mai mult spatiu…

Sfarsit?

Un nou inceput?

miercuri, 31 octombrie 2012

“Ale”


Ale a fost mereu alaturi de mine. M-a ascultat, m-a certat, m-a sfatuit, m-a sprijinit, dar nu m-a lasat niciodata singura sa infrunt ce era mai greu. Ma tinea de mana si imi dadea putere. Simteam ca pot muta muntii din loc, ca pot cladi alaturi de el adevarate fortarete, ca pot cuceri lumea doar daca inchid ochii si imi doresc suficient de mult. Ma simteam de parca aveam de-a face cu un magician. Si eu, ucenicul, abia acum invatam sa folosesc bagheta sau sa prepar potiuni ciudat colorate de care sa ma bucur ca un copil care a descoperit batul si cercul.

De cate ori ma incruntam, Ale era langa mine. Daca tuseam, imi dadea imediat sirop de tuse. Daca imi era foame, Ale imi pregatea repede o feliuta de paine cu “ceva”. Singura problema a lui Ale era ca nu stia sa isi faca singur cafeluta. Si fara cafea, Ale avea dureri de cap. Aici interveneam eu grijulie, si ii faceam lui Ale o cafeluta cu lapte, nu foarte dulce. Aveam grija sa nu pun mai mult de o lingurita de zahar. Ale se stramba caraghios daca era prea dulce.

Am impartit mereu si bune si rele, fara sa ne dam seama ca de fapt, problemele ne-au apropiat poate mai mult decat plimbarile, cadourile si petrecerile.

De ceva vreme insa, muntii stau neclintiti la locul lor, fortaretele nu vor sa mi se mai supuna iar oamenii trec grabiti pe langa mine pe strada…si nici macar nu am batistute la indemana…sunt la Ale toate

...despre curaj


Curajul este un domn cateodata plictisitor. Se spune despre el ca pe ascuns este prieten cu doamna Frica. Ba mai mult, au o relatie destul de nabadaioasa: ba se cearta si se vorbesc de rau, ba se impaca si ii gasesti in parc pe o banca sau la o terasa sorbind un ceai.

El, domnul Curaj, este pe de alta parte foarte prezentabil. Gasesc ca este cam intre doua varste, desi el n-ar recunoaste treaba asta nici in ruptul capului. “Ai imbatranit?” l-am intrebat intr-o doara cand ne-am intalnit. Mi-a raspuns, in aparenta foarte sigur, ca nu. Parca se temea sa recunoasca…cine stie?

Tot el, domnul Curaj, se da din cand in cand mare. I-a ajuns la urechi ca fara el nu se poate, ca trebuie sa fii prieten cu el ca sa poti ajunge ici sau colo. Se prea poate sa aiba dreptate. Un lucru stiu insa sigur: domnul Curaj, asa suparacios cum este uneori, se poate transforma in cel mai bun prieten. Si daca nu tii cont de toanele lui, te insosteste peste tot pe unde ai nevoie, nu fara sa-ti spuna la sfarsit: “Vezi? Ti-am spus eu!”