De multe ori ma gandesc cum le potriveste timpul pe toate. Si cum probleme ce par a nu se mai sfarsi isi gasesc la un moment dat o rezolvare: banala, puerila, la indemana. Si ma gandesc atunci cat e de simplu si ma intreb la ce bun atatea framantari. Probabil ca au rolul lor. Probabil ca fara ele nu s-ar numi ca simtim. Probabil …
Gandurile sunt obisnuite sa hoinareasca. Se mai opresc din cand in cand sa-si traga sufletul, dupa care pornesc iarasi la drum. Sunt convinse ca orice oprire este menita doar pentru un strop de odihna si nimic altceva. Gandurile se mai si sperie uneori. Si din acest motiv, au mai tot timpul la ele o carapace facuta special pentru ganduri. Acolo se refugiaza cand vor sa se ascunda de lume, cand vor sa se regaseasca sau cand vor sa se refaca.
…si in acelasi timp gandurilor le place tare mult sa zboare, stiut fiind ca sunt singurele care pot ajunge oriunde cat ai clipi. Nu sunt arogante din cauza asta. Sunt doar foarte independente. Desi pot ajunge atat de repede atat de departe, le este greu sa se intoarca de unde au plecat. Prefera sa alunece spre cai necunoscute, mereu aiurea, mereu departe si din cand in cand sa se aplece usor pentru a mai descreti o frunte.
Si poate cel mai important atribut al lor: poarta cu ele amintiri. Ne leaga de trecut pentru a ne putea regasi in momente de incertitudine.
In acelasi timp ne indeamna sa visam. Ne calauzesc pe cai neumblate, fiind uneori singurele alaturi de noi. Mereu in preajma, dar niciodata statornice. Sa existe oare o constanta in ganduri? Poate atunci cand credem in vise si urmarim cu atentie fiecare pas spre realizarea lor. In rest? Gandurile zboara si asa trebuie sa fie.
Imi este un pic somn si numai ziua asta innorata e de vina. Sa ne gandim la o ceasca mare de cafea. O ceasca mare cu 2 torti (Serios ca exista. Se gaseste la o cafenea tare draguta in Piata Romana). Iar simbolistica nu e deloc de neglijat...
Ma gandesc cum poate schimba o ceasca de cafea o zi banala. Cum poate s-o transforme intr-o zi placuta, in ciuda copertinei de nori. Desi pare rezultatul unei ecuatii complicate, nu este. Totul e simplu. Chiar si pentru cei care sufera de meteorosensibilitate...greu cuvant, cu implicatii si mai greoaie.
Ce ne face sa zambim atunci cand este innorat? Ei bine, imaginea cestii de cafea cu 2 torti. Functioneaza chiar mai bine decat cititul in zat. In comparatie cu el, ceasca asta lasa loc pentru neprevazut, da nastere la scenarii si ne incurajeaza sa visam. Stiu, in detrimentul momentelor in care trebuie sa fim sobri. In detrimentul momentelor de seriozitate acuta sau chiar cronica. In detrimentul maturitatii impuse.
Hei, voi, ganduri serioase! Sunteti coplesitoare si insistente! V-as ruga sa fiti mai decente. V-as ruga sa-mi dati timp pentru mine...timp pentru a simti gustul aromat al cafelei sorbite cu nesat dintr-o ceasca cu 2 torti...
Nu ma pot desparti de voi, pentru ca ma aduceti cu picioarele pe pamant. Dar va pot cere, un moment doar al meu. Un moment in care sa ma regasesc...un moment in care sa fim doar eu si ceasca magica...de cafea.
Sa revenim la normal? Dar care ii sunt limitele?
Sa ne apucam de povestit. Dar pe cine intereseaza?
Sa plangem incet. Dar pentru cine?...si atunci sa lasam ploaia sa vorbeasca pentru noi. O ploaie repede ca de vara. Hotarata, imprevizibila, pusa pe curatat.
S-a oprit.
Aerul este mai proaspat. Pacat ca strazile sunt acum mai murdare. Ai zice ca ploaia asta ar fi trebuit sa stearga tot, nu sa lase in urma, neclintite, aceleasi gunoaie. De data asta m-a luat prin surprindere.
- Chiar nu poti sa duci cu tine tot? chiar nu poti sa cureti nimic? Chiar trebuie sa le lasi pe toate asa cum le-ai gasit? E ca in bancul ala stupid cu tricoul cu Metallica, descoperit dupa o sapuneala zdravana. Am insistat, pentru ca nu mi s-a parut corect. Si pentru ca n-am primit nici un raspuns, m-am incapatanat si am tot repetat intrebarile.
Degeaba.
A plecat ploaia, mi-au ramas intrebarile. Tot fara raspuns. Cu toate astea parca un pic mai cuminti. Mai asezate, mai domoale, mai retinute. Stiau la fel de bine ca si mine ca raspunsurile lor vor veni tarziu...atunci cand nu vor mai conta…atunci cand nimeni nu va mai avea nevoie de ele…atunci cand nimeni nu va mai intreba.
Cateodata lucrurile par atat de complicate…si ce usor ar fi sa putem gasi de fiecare data cuvintele de care avem nevoie pentru a exprima ceea ce simtim. Sau pentru a opri de la bun inceput orice pornire patimasa…probabil ca secretul imbinarii cuvintelor sta undeva acolo bine ascuns.
Iar secretul emotiilor, se ascunde si el undeva in noi, aparand de fiecare data neinvitat. Uneori e frumos, pt ca e pueril, tandru, gingas, patimas si naucitor. Iar alteori e apasator si dureros de imprevizibil.
Cert este ca ne ferim de emotii pentru ca ne fac sa parem slabi. In realitate ne fac doar sa parem umani. Totul se rezuma la interpretare. Si in acelasi timp porneste din obisnuinta. Obisnuinta de a ne preface ca suntem mai duri, mai rezistenti la intemperiile sentimentale, mai reci si mai calculati.
Sa lasam timpul sa zboare, sa-si faca de cap. Sa nu-l oprim, sa-i numaram doar secundele. Se stie ca trec repede atunci cand furati de val, nu le mai tinem socoteala. Se stie si ca trec greu exact atunci cand avem cea mai mare nevoie sa treaca mai repede. Ce curios…oare emotiile astea stiu prin ce trecem?
Intr-o lume in care toti se grabesc, se intampla sa intalnesti pe cineva, care pentru moment, merge la fel de incet ca si tine. Te asteapta, te cheama si te convinge usor ca nu toata lumea e grabita, ca oamenii inca se mai opresc sa se bucure de nimicuri si ca toata graba asta nu este de fapt decat o goana nebuna dupa nimic.
In incercarea de a sfida timpul, suntem mereu pe fuga. Iar in incercarea de a sfida normalul, facem de multe ori alegeri gresite. Doar pentru a parea iesiti din tipare, unici, eventual de referinta. Uitam ca toate drumurile duc la Roma. Uitam ca cei care au pasit inaintea noastra prin acele locuri nu le-au abandonat degeaba. Cu toate astea ne ambitionam si sfidam. Punem deoparte pantofii cu care am calcat in gol, pentru ca ne-au purtat ghinion. Cumparam altii noi de promenada si ii etalam cu mandrie pe cai neumblate, crezand orbeste ca la vremuri noi se preteaza oameni noi. Consideram ca schimbarea aduce vesti bune si ne indepartam de fond. Uitam de unde am plecat sau de ce si cautam neincetat himere.
Ne regasim intr-un tarziu sleiti de puteri, in acelasi loc din care am plecat. Si goana nebuna si sfidarea ne par acum indepartate. Zambim cand ne aducem aminte sau ne incruntam, de la caz la caz. Si nastem apoi povete care sa umble, asa cum am umblat noi candva si care sa spuna in locul nostru mai multe despre noi. Suntem mai invatati acum, obositi de atatea descoperiri, orbiti de reusite si incercati de esecuri. Tragem linie si adunam motivele pentru care am sfidat, din care scadem pasii calcati alaturi. Rezultatul? Ne-am intors de unde am plecat. Atunci de ce am mai plecat? Pai simplu: daca n-am fi facut-o, n-am fi avut acum atatea criterii de comparatie. Ne-am fi raportat la mai putin si am fi dorit deci mai putin. Am pornit cautand schimbarea si cand am gasit-o am concluzionat ca nu ni se potriveste. Ne-am intors smeriti aceiasi, dar mai bogati; mai incercati, mai intelepti, mai intelegatori … si mai putin grabiti.
Sunt de parere ca viitorul ni-l hotaram singuri. Pentru ca cea mai sanatoasa atitudine e cea in care asculti pe toata lumea si iei de la fiecare exact ce ti se potriveste…parerea mea
