Poveste

Dragul meu,

Inteleg acum ce se intampla cu mine. Imi aud gandurile si le ascult cu atentie, rasfoiesc amintirile de parca as cauta intr-un album vechi si prafuit si ma revad in trecut. Ma cert pe mine, pentru ca nu am avut destul curaj. Mi-e ciuda ca nu am crezut in mine, ca am renuntat sa lupt.Mi-e ciuda ca nu am avut curajul sa iti spun mai multe, dar nu credeam, asa cum nu sunt convinsa nici acum, ca ma poti intelege.

Mai facem o incercare si poate, de data asta, eu voi fi eu si tu vei fi tu…dincolo de aparente, dincolo de conveniente, dincolo de orice.

Iti scriu acum nu pentru ca ma simt singura. Dimpotriva. Ma simt bine doar cu mine, cu tine in gand. Pentru ca doar acolo iti pot povesti tot ce se intampla cu mine si tu esti de acord, ma imbratisezi si ma saruti pe frunte. Ma privesti tinandu-mi fata in palme, ca si cum eu sunt minunea ta descoperita cu 5 minute in urma. Iti pot citi sufletul in privire si inchid ochii…este liniste si aud singurele doua cuvinte care ma fac sa ametesc.

Timpul se opreste in loc si respiratia mea odata cu el…

Destul pentru o seara…promit sa iti mai scriu!

De-a baba oarba

Hai sa credem tot ce spunem,
E un joc foarte frumos.
Tu sa-mi spui: "Te iubesc"
Si eu sa ma bucur copilareste,
De parca mi-ai fi daruit un briceag
Cu prasele de os.

Sa-mi spui curat
Tot ce cugeti tu
Despre vecini, despre univers
Si despre ploaie;
Sau sa nu-mi spui nimic
Si toate gândurile mele sa deie din cap
Ca asa e.

Iar eu sa-ti spun:
"Pe unghia asta tu ai un lac adânc
Si pe toate celelalte câte o mare.
Daca misti degetele prin zilele mele,
Poti stârni Niagare."

Si pâna seara din cuvintele mele
Sa creasca o iarba înalta
Care sa-si scoata coltul prin cer,
În vârf cu pamântul nostru,
Ori cu vreo samânta de stea.
Si tu sa crezi în iarba mea.
S-o crezi pe toata, orbeste.
Si eu sa cred în urma ta cu un pas,
Cavalereste.


Marin Sorescu

despre adevar...

Draga jurnalule,

M-am regasit astazi, pentru cateva ore. Asa patesc in fiecare zi de o buna bucata de vreme.

Imi revin in minte crampeie de trecut. Un trecut indepartat, pe care l-am crezut uitat. Un trecut pe care l-am purtat cu mine peste ani, fara sa stiu…adevarul meu redescoperit. Si in care ma incapatanez sa cred…este farama mea de speranta, celalalt eu. Si stiu ca tu ma intelegi…sau cel putin iti este imposibil sa ma contrazici.

Ma simt mai libera acum. Pentru ca am inteles ca ma apasa tocmai adevarul pe care nu vroiam sa il recunosc. Cel de care fugeam pentru ca imi era frica. L-am inteles acum si mi-l asum…si doare mai putin in fiecare zi.

Am descoperit, ca nu poti fugi de ceea ce simti. Ca trebuie sa iti asumi cu curaj, pentru ca te reprezinta. Ma eliberez acum imbratisand ceea ce sunt, ceea ce ma defineste si acceptand in viata mea schimbarea…care in cazul meu inseamna regasire.

Pe maine dragul meu sau pe curand!

Nassima

Am intalnit-o pe Nassi acum cativa ani si spre deosebire de mine parea o fire destul de sensibila. Calda, prietenoasa, Nassi a reusit sa ma convinga sa cred in adevarurile ei de-a pururi copilaresti, rostite precum un crez, cu o naivitate si o insufletire pe care nu le mai intalnisem la nimeni pana atunci.

Am descoperit-o apoi in fiecare zi si nu inceta sa ma surprinda de fiecare data. La inceput emotiva, parea ca ascunde secrete numai de ea stiute, pe care simteam ca vrea sa mi le impartaseasca. Am avut rabdare sa o urmaresc atenta de fiecare data cand imi povestea cate ceva. Avea o perceptie aparte despre tot: despre ploaie, despre cuvinte, despre emotii, despre obiectele din jur si despre sentimente.

Intr-un cuvant, ma fascina. Si chiar reusise sa ma convinga de adevarurile ei care pareau ca prindeau viata de fiecare data. Pentru o fiinta atat de fragila, Nassi era extraordinar de convinsa si de convingatoare. Nimic n-o putea scoate din starea ei romantica, cu care reusea  sa ma contamineze de fiecare data.

Imi amintesc ca ea credea in iubire. Era crezul ei cel mai de pret. Credea cu toata fiinta intr-un sentiment unic, pe cat de delicat pe atat de hotarat sa reziste timpului. Iubirea era pentru ea precum aerul, precum apa, hrana pentru suflet cu care ea, Nassi, se confunda. Iubirea o completa, o implinea, o definea si o reprezenta in acelasi timp.

In timp, trebuie sa recunosc ca am neglijat-o pe Nassi. Nu mai aveam timp si nu mai aveam rabdare. Nassima devenise pentru mine o amintire placuta, care ma facea sa zambesc superior cu un sentiment de autosuficienta de fiecare data cand imi revenea in gand.

Prietena draga, te rog sa ma ierti. Te rog sa-mi ierti superficialitatea si sarcasmul. Promit sa ne revedem curand, daca vrei si tu…si te rog spune-mi pana atunci, ceva frumos, despre orice…

A bientot…

...

Draga jurnalule,

Nu ti-am mai scris pana acum. Sa fie asta deci prima noastra discutie cu sufletul deschis, cu cartile pe fata.

Am experimentat trairi noi in ultima vreme. Pe cat de diferite, pe atat de contradictorii si opuse una alteia. Ca un carusel pe care nu il puteam controla si in care, nu stiu de ce, ma aflam. Si culmea, nu vroiam sa cobor.

Incerc sa inteleg in fiecare zi tot ce se intampla cu mine, sa inteleg cat pot influenta eu si cat pot influenta altii…am obosit. Am inteles pana la urma ca trebuie sa accept sfarsitul pentru ca dupa el urmeaza inevitabil un alt inceput. Ma sperie. Probabil pentru ca e nou. Traiesc frici pe care nu le pot controla, desi le pot explica. Sunt inerente, neintemeiate probabil, dar exista.

Am regrete si framantari, frustrari care pana la urma, normale si ele, nu ma bucura foarte tare. Probabil ca secretul nu este sa le infrunt ci mai degraba sa mi le asum. Simt uneori ca imi cer mie prea mult. Probabil ca intelepciunea mi-ar spune ca nu este important sa castigi toate luptele si ca mai degraba este important sa stii la care sa renunti. Intelepciune versus ambitie…greu de echilibrat. Absolut versus comun acceptat. Dificil de inteles, dar macar aici imi mentin parerea.

…si inca ceva: nu stiu daca maine voi fi la fel de sociabila. Te rog sa nu te superi…promit sa revin!

Cu drag, in curand N

...despre cuvinte

Imi place sa cred ca realitatea se inspira din iubirile pe care le vad in filme. Imi place sa cred ca pentru fiecare persoana, exista o alta care simte la fel, intr-un acord perfect…si imi mai place sa cred ca ele, cuvintele, sunt doar prima forma de exprimare. Dincolo de ele, ne avantam, visam, zburam si nu in ultimul rand, iubim.

Imi plac cuvintele pentru ca sunt calde. La prima vedere par destul de reci si indiferente, de parca ar fi formate exclusiv din litere mari de tipar. Sunt arogante uneori si tare pline de ele. Dar daca ai rabdare sa citesti fiecare litera pe rand, descoperi ca de fapt sunt destul de sensibile. Si dupa ce va imprieteniti, descoperi ca uneori sunt de-a dreptul copilaroase si calde.

Si tot ele sunt tare nehotarate. Le privesc neputincioasa cum isi ordoneaza literele, le las sa se joace sub ochii mei si nu am puterea sa le fac sa se aseze cuminti la locul lor. Formeaza propozitii, apoi se scutura de parca nu le mai place si isi schimba iar ordinea si literele intre ele cu o viteza naucitoare. Abia daca am timp sa citesc primul rand…

Imi plac cuvintele pentru ca ma fac sa plutesc. Imi plac cuvintele pentru ca ma confund cu ele, ma pierd si visez cu ochii deschisi. Imi dau curaj sa ma arunc in necunoscut. Sunt dragalase, sunt unice, sunt ale mele…si atat.

…port-bonheur

Sunt cateodata momente in care intalnim oameni care lasa asupra noastra o amprenta. Nu este vorba despre ceea ce fac. Este vorba mai degraba despre ceea ce spun. Sau pur si simplu exista si atat!

Mi s-a intamplat de cateva ori sa particip la discutii banale despre nimic si sa ma trezesc ca am retinut fara sa vreau, cate o parere despre ceva in aparenta nesemnificativ. Si m-am trezit apoi ca fraza in cauza m-a urmarit peste ani, ba mai mult, am vrut sa mi se intample si mie. Despre lucrurile astea vreau sa scriu astazi. Sau despre oamenii care fara sa-si propuna, iti fac un bine doar pentru ca au trecut prin viata ta, 5 minute, 5 secunde sau doar o clipa. S-au oprit, ti-au spus ceva asa intr-o doara, si te trezesti ca ai avut o revelatie. Cel putin eu asa am simtit: ca cineva mi-a dat un raspuns la o problema pe care nu stiam ca o am, sau despre care nu vroiam sa stiu. Farmecul replicilor astora ciudate este ca vin fara sa le ceri si te fac sa te intrebi naiv cine este persoana din fata ta care ti-a citit atat de bine gandurile.

Revenind la subiect, m-a impresionat zilele trecute parerea unui prieten despre declaratiile de dragoste. Prietenul meu mi-a spus ca ii apreciaza sincer pe cei care au curaj sa spuna “te iubesc”. Pentru ca nu le este teama sa isi deschida sufletul, in ciuda faptului ca ar putea fi raniti. Pentru ca sunt sinceri, cu riscul de a parea “fraieri” sau penibili. Pentru ca nu vor sa fie lasi. Si nu in ultimul rand, pentru ca ceea ce simt este frumos si se daruiesc cu totul. Mie asta mi-a ramas deja in minte.

Si mi-au mai ramas in minte oamenii care au intrat in viata mea, in momente in care aveam nevoie de ei fara sa stiu. Care m-au ajutat sa merg mai departe, fara ca macar sa stie prin ce trec. Oameni care existau si atat. Oameni care mi-au adresat un simplu “buna” care a declansat schimbarea. Simbolic, poate naiv…

“Mi-e teama sa nu te pierd!”

“Stai linistita, nu ma pierzi!”

Port-bonheur si atat…